Adaugat la data: 2010-08-11
de catre: danutza
Numar pagini: 3
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 49.0 KB
Downloads: 0
Credite: 0

Din referat: Theodor Aman

Theodor Aman

Theodor Aman este fiul unui bogat negustor din Craiova,  boierit de Caragea în 1818.  Acest lucru va explica multe trasaturi din caracterul lui, si ne va da, în acelasi timp, cheia succesului  lui care, desi n-a fost prea usor, nu s-a obtinut cu prea mare opozitie. 

Pictura se reducea la cea religioasa –foarte în decadenta fata de vechiul mestesug din trecut, chiar de ceea ce s-a produs în secolul al XVIII-lea – si la portretul în miniatura sau în marime naturala.  Dar portretul avea un scop curat practic:conservarea unei fizinomii, si nicidecum unul estetic.  El era pentru contemporani ceea ce ar fi pentru noi o fotografie.

Toate celelalte categorii de pictura mai nu existau. Câtiva portretisti si profesori de desen la scolile de curând create sau organizate, nu putusera schimba ideile curente despre arta ale românilor.

Pentru a obtine acest lucru trebuia cineva destul de bogat ca sa poata face arta de placere, fara speranta câstigului;destul de bine nascut, pentru a fi luat în considerare;destul de talentat pentru ca sa placa;de traditionalist, pentru ca sa nu scandalizeze;liber el însusi de  prejudecatile de clasa si de familie, asa cum ar fi fost un tânar orfan de tata si crescut de o mama iubitoare, care i-ar fi facut toate gusturile, atunci când ele erau morale si nu faceau rau nimanui.

Toate aceste conditii le împlineste Aman.

Copilul Theodor arata de mic predispozitii artistice. Din ce în ce se simte mai mult atras de pictura, si la 20 de ani, prin 1848, pleaca la Paris sa-si completeze studiile în aceasta directie.

Acum se vede deosebirea între el si Grigorescu. Aman este un produs al educatiei îngrijite, clasice, traditionaliste, din familiile bogate ale acelor vremuri. Anumite principii vor fi considerate de el ca dogme, contra carora este periculos sa te ridici. 

sa-l suniÎn timpul sederii sale la Paris, Aman cauta sa se cultive si munceste serios, nu numai în directia artei sale, ci si tarâm literar.

Dintr-un tablou cunoastem si modesta camera pe care pictorul a ocupat-o din început la Paris. Aici îsi lucreaza prima opera însemnata, portretul sau, care va fi expus cu deosebit succes la salonul din 1853. 

Acest succes este cu atât mai uimitor, cu cât expozantul este un strain si n-are decât 24 de ani.Anii 1853 si 1854 sunt foarte rodnici în activitatea lui Aman.

Din ce în ce el se simte mai atras spre pictura istorica, asa de apreciata si de Parisul acestei epoci, cea mai nobila forma a artei, dupa socoteala lui.

Primul tablou important de acest fel în opera lui Aman este „Lupta de la Oltenita între rusi si turci” din 1853. La sfatul lui Billecocq, fost consul al Frantei la Bucuresti si prieten al românilor, Aman îl duce la Constantinopol si-l daruieste sultanului.

Alte tablouri istorice urmeaza: „Batalia lui Mihai la Sfântul Gheorghe” si „Ultima noapte a lui Mihai Viteazul”, inspirata de versificatia lui Bolintineanu si reprodusa de marele litograf romantic Monilleron.

Un tablou despre Unire, trimis si expus în tara, inspira în „Românul” muza vorbareata a lui Aricescu. Curând în urma tabloului se întoarce si pictorul însusi, dupa o absenta de 10 ani, cum se vede din scrisoarea prietenului sau Fichel, de la 23 noiembrie 1858.

Tânarul pe care l-am vazut parasind tara pentru studii revenise artist talentat, bine pregatit pentru rolul pe care credea ca trebuie sa-l joace, plin de proiecte pentru ridicarea artistica a tarii, de iluzii, deambitii, de patriotism si de sperante.

Pictura singura i se parea prea putin lucru, chiar când ar fi fost exercitata în toate ramurile ei. Pe lânga portretul si pictura istorica, el va practica pictura decorativa, scenele de interior, natura moarta, în ulei, acuarela si gravura.

Va face apoi incursiuni în domeniul sculpturii, al arhitecturii, al literaturii. Îsi pune în joc toata influenta, pe de o parte facând cultura publicului prin expozitii si prin reuniuni în atelierul sau, unde se adunau si discutau multi oameni distinsi, pe de alta ridicând nivelul intelectual al artistului printr-o scoala de arte frumoase.

Format la scoala franceza, Aman va pune înca de la începutul ei, arta româna sub influenta binefacatoare a acestei scoli, una din cele mai glorioase din istoria picturii, si cea care se potrivea mai mult cu spiritul si temperamentul nostru. În preajma datei 1870 se produce o schimbare în talentul artistului.

Aman facea dese calatorii la Paris, pentru a se putea tine în curent cu miscarea artistica din acea vreme, care, pentru el, ca pentru multi, se concentra toata în capitala Frantei. Scenele orientale, reprezentând interioare de harem, devin din ce în ce mai gustate. 

În aceeasi epoca el începe sa se intereseze de gravura a carei tehnica delicata si greu de mânuit o învata singur. Opera sa de gravor este bogata si consta mai ales din portrete si scene de la tara.

Portretele sunt cinstit studiate si constiincios lucrate, unele chiar remarcabile, cum ar fi acel al mamei artistului, al sau propriu, al lui Eliade Radulescu etc.

În 1873, Grigorescu avusese prima lui expozitie. Favoarea publicului, acum ceva mai cultivat, gratie tocmai lectiilor lui Aman, alerga spre acest tânar, format în singuratatea padurii de la Fontainebleau si la lectiile în vecinatatea celor mai mari pictori de peisaj pe care îi cunostea Franta.

Batrânul maestru,  de la care atentia publicului se cam departa, introduce elementul nou, de succes, crede el, din picturile lui Grigorescu, taranul si mediul în care acesta locuieste, în gravurile si picturile sale.

Aman, pentru care peisajul era, ca pentru orice clasic, un element de decor, pur accesoriu începe sa faca tablouri în care figurile si peisajul se contopesc, peisajul luând locul principal, cum sunt atâtea din ultima perioada a vietii sale, unele neterminate.

Ultimii ani ai vietii artistului sunt tot asa de fertili ca cei ai maturitatii sale. Lucreaza mult si cu spor, lucreaza mai ales ca sa-si uite pe de o parte ca publicul îl parasise, pe de alta ca Scoala de arte nu mergea cum ar fi dorit.

Poate mai slab administrator decât creator si organizator, el lasase sa se încuibeze în scoala nu stiu ce neglijenta, pentru care e atacat de presa, de profesori, chiar de elevi.

La cauze desigur reale de nemultumire se adaugau intrigile fostilor absolventi, doritori sa ajunga profesori, ceea ce-l face sa se plânga amar de ingratitudinea lor.

Cei mai de seama pictori ai nostri trecusera prin mâinile lui:Andreescu, multa vreme necunoscut,  azi pus alaturi de Grigorescu;G.  Demetrescu Mirea, elegant portretist;Georgescu, sculptorul, Luchian,  cel mai mare nume al generatiei de dupa Grigorescu, Artachino, Vermont Simonide, Strâmbulescu,  Capidan, Szatmary, Loghi, ca sa nu citam decât pe cei mai cunoscuti.

Ultimul lui tablou sunt niste trandafiri, neterminati, din 1891, pentru a ne demonstra ca acel care fusese un muncitor, toata viata lui, nu lasa penelul din mâna pâna în ultimele sale momente. Destul de grav bolnav în anul din urma al vietii sale, el se stinge la 19 august 1891.

Este necesar acum, înainte de a conchide sa analizam putin tehnica artistului, adica sa încercam a-i aplica procedeul critic, de care se servise în notele sale, dupa Rubens, Watteau, ori Velazquez.

Acest lucru se poate face cu destula usurinta pentru ca, din întâmplare, ne-au ramas de la el lucrari în diverse stadii, de la cel de desen sau schita, la cel de opera complet terminata.Una din cele mai instructive în acest sens este pânza intitulata „Boierii surprinsi de trimisii lui Vlad”.

Sunt în acest tablou parti cu totul  sfârsite, asupra carora n-ar mai fi revenit, alaturi de altele abia începute.

De aici putem trage concluzia ca, mai înainte de a începe sa picteze, Aman facea în desen,  uneori chiar în ulei, toate studiile pregatitoare, precedate când era vorba de un tablou istoric, de lecturi  din cronici sau monografii.

Pentru „Lapusneanu arata Domnitei piramida de capete”, tablou care a ars avem o descriere a costumului în notele lui de la Academie, un studiu în creion si o acvaforte, pentru „Masacrarea Bulgarilor”, o schita în penita si un tablou.

Desenul, executat cu îngrijire în toate amanuntele, tinând seama de regulile compozitiei si de exemplul artistilor mari, si nelasând nimic la voia întâmplarii, era transpus pe pânza preparata de mai înainte pentru a suporta culoarea.

Aceasta preparare, dupa vechi retete si observatii personal, a facut ca tablourile sale s-au conservat relativ bine, într-o epoca în care, pierzându-se traditia si abuzându-se de bitum mai toate tablourile au crapat, s-au înnegrit si s-au cojit.

Apoi proceda la aplicarea culorii. Fiecare parte era lucrata separat, complet terminata, asa cum trebuia sa apara în opera definitiva, venind si revenind asupra ei, prin tuse marunte, timide, calculate, insistente. Din aceasta tehnica decurgeau doua inconveniente.

Unul, o impresie de fragmentare a tabloului ca si cum ar fi fost facut din bucatele, fiecare particica, la fel de lucrata, solicitându-ne în acelasi grad atentia si luând aceeasi  importanta în paguba totului.

Cu alte vorbe, Aman, din pricina tehnicii adoptate, este incapabil sa faca un sacrificiu util a partilor accesorii, pentru a pune în lumina pe cele mai importante. Un alt inconvenient, tot atât de grav, este ca prin aceste pritociri succesive, de la prima schita pâna la tabloul definitiv, facut în atelier cu raceala, emotia primitiva a artistului se pierde întepeneste.

Schite ca cea intitulata „Conspiratorii” si cea pentru „Masacrarea bulgarilor” sunt puse în stima amatorilor mai sus decât multe din tablourile sale complet sfârsite, caci aflam în ele emotia, asa de rara în tablourile lui Aman, avântul, si o urma de pensula larga, mladioasa, sigura si grasa.

Culoarea, si ea a trecut de la o paleta, mai mult saraca decât sobra a primelor tablouri, la gama de culori luminoasa, variata, bogata din ultimele. Fara sa fie un colorist, Aman îsi da bine seama de rolul culorii în impresia ce ne face un tablou.

Subordonând-o desenului si compozitiei, care la el tin mereu locul prim, ea nu este neglijata, astfel ca Aman ajunge, multumita si ochiului sau de oriental, la delicate armonii de violet si verde, brun si rosu etc.

Aman nu este sincer, în sensul larg al cuvântului. Pentru a ne convinge de acest lucru, sa examinam câteva tablouri cu masive de arbori în parcuri-lucru asa de greu de redat- sau numeroasele scene la lumina artificiala:serbari de noapte etc.

În toate vom gasi stângacii de desen, cu toata aparenta virtuozitate a tehnicii. În Muzeul ce-i poarta numele, se vede o acuarela reprezentând o femeie batrâna pe catafalc. Este bunica artistului, facuta de el când era cam de 13-14 ani.

Aceasta lucrare a unui copil ne emtioneaza mai mult decât mai toate pânzele lui. Ce lucru unitar si iesit dintr-odata! Este promisiunea unui mare artist, pâna si în armonia îndrazneata si personala a albastrului verzui al perdelelor, cu portocaliul luminilor din sfesnice.

Un alt defect al lui Aman îl vad în lipsa lui de accent,  de energie. Mai toate pânzele sale ne fac impresia unui lucru acum de mult vazut. Pâna si scenele istorice, sub hainele lui Mihai, Stefan sau ale ostenilor lor, nu sunt decât variante ale altor pictori (straini) de batalii.

Destinându-se artei si consacrându-i o viata întreaga, el o ridica, pe acele vremi, pâna la nivelul unui om bogat si de neam. Prin Scoala de arte frumoase îndrumeaza spre pictura si sculptura pe toti artistii cu care ne mândrim.

El fondeaza apoi pinacotecile si împlânta adânc credinta ca arta noastra nu se poate dezvolta decât alaturi de scoala franceza.

Opera unui astfel de om formeaza cel mai interesant capitol din istoria începuturilor picturii la noi, caci Aman a fost mai mult decât un mare artist , a fost un deschizator de drumuri noi.