Adaugat la data: 2010-09-12
de catre: danutza
Numar pagini: 7
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 77.0 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Parmenide

Parmenide a fost filozof si poet grec, nascut dintr-o familie renumita, în Elea, în sudul Italiei si a fost considerat seful scolii filozofice eleatice.

A fost un om stimat pentru legislatia conceputa, care adusese prosperitate si bogatie orasului. A fost admirat si pentru viata sa exemplara.

Discipol al lui Xenophan, Parmenide a scris în opozitie constienta cu credintele lui Heraclit, data fiind aluzia evidenta la acest filozof: “cineva este si nu este mereu acelasi si mereu altfel, caci toate lucrurile evolueaza în directii diferite”.

Despre biografia sa mai este cunoscut faptul ca s-a oprit în Atena într-o calatorie efectuata în al 65-lea an al vietii sale, si acolo a devenit prieten al tânarului Socrate.

Parmenide a rupt traditia prozei ionice scriind versuri în hexametru.

Din singurul sau poem didactic, “Despre natura”, supravietuiesc doar fragmente, desi discursul de introducere a fost bine pastrat.

Opera este considerata inartistica. Pentru cosmogonia pe care o descrie în partea a doua, Parmenide îsi apropriase stilul hesiodic, stil care însa nu se potriveste cu dialectica arida a primei parti.

Parmenide nu era un poet înnascut, si se poate pune întrebarea “ce l-a determinat sa ia aceasta turnura?”. Exemplul scrierilor poetice ale lui Xenophan nu este o explicatie completa.

Este putin probabil ca lucrarea sa sa îsi fi avut originile în poezia lui Xenophan, pentru ca stilul este al lui Hesiod si al “Orficelor”.

În Prolog, Parmenide descrie ascensiunea sa catre casa zeitei despre care se presupune ca vorbea în versuri. Este o reflexie a ascensiunilor conventionale spre divinitate care sunt aproape la fel de comune ca si descenderile în infern din literatura apocaliptica de atunci.

Prologul se deschide cu imaginea lui Parmenide reprezentându-se într-un carucior înconjurat de nimfele soarelui care parasisera lumea întunericului ca sa îl ghideze în calatoria sa.

Nimfele îl conduc din casa noptii, simbol al ignorantei omului la casa zilei, loc al cunoasterii si al ratiunii.

Scopul calatoriei este palatul zeitei care îl întâmpina de Parmenide si îl initiaza în 2 directii: aceea a Adevarului si calea înselatoare a Credintei, în care nu exista adevar.

Este evidenta dorinta de a arata ca Parmenide a fost convertit, ca trecuse de la eroare (noaptea) la adevar (ziua) si cele 2 directii trebuie sa reprezinte fostele sale greseli si adevarul care acum îi este revelat.

Exista motiv sa credem ca directia credintei apartine cosmogoniei pitagoreice.

Aceasta credinta eronata nu este viziunea obisnuita a omului asupra lumii, ci un sistem elaborat care pare sa fie o dezvoltare naturala a cosmologiei ioniene în anumite linii, si nu exista nici un alt sistem decât cel pitagoreic care sa împlineasca cerintele necesare pentru a-l descifra.

I se imputa lui Parmenide faptul ca nu ar fi prezentat sistemul contra caruia militeaza, dar asta este o gresala fata de personajele conventiei apocaliptice.

Pentru ca nu Parmenide, ci zeita expune sistemul si tocmai de aceea opiniile descrise apar ca apartinând “muritorilor”.

O descriere a ascensiunii sufletului ar fi incompleta fara o imagine a regiunii de unde a plecat. Zeita trebuie sa revele cele 2 cai de plecare si sa îl îndrume pe Parmenide sa o aleaga pe cea corecta.

Aparitia matematicii în scoala lui Pitagora a revelat pentru prima data puterea mintii, a ratiunii.

Pentru matematician acelasi lucru poate exista, dar poate fi si numai gândit, si acesta este principiul de la care porneste Parmenide.

Este imposibil sa gândesti ceva ce nu exista si este imposibil pentru ceva ce nu este gândit sa existe. Marea întrebare “exista sau nu exista?” este echivalenta cu întrebarea “poate fi gândit sau nu?”.

Prima parte a operei discuta adevarul si a doua – lumea iluziilor, adica lumea simturilor si a opiniilor eronate ale omenirii asupra lor.

În opinia lui Parmenide, adevarul zace în perceptia existentei si eroarea – în ideea non-existentei.

Nimic nu poate avea existenta reala decât daca poate fi rational. De aceea  “a fi imaginat” si “a fi capabil sa existe” e unul si acelasi lucru.

Esenta a ceea ce poate fi conceput este incapabila de evolutie, este neperisabila, imobila, nelegata de context si indivizibila.ceea ce este variabil si mobil este fantomatic.

Perceptia este ratiunea directionata catre esenta pura a existentei.

Lumea fenomenelor este a iluziilor si opiniile formate despre ea nu pot fi decât improbabile.

Parmenide ia în considerare, gratie acestui principiu, consecintele afirmatiei ca “orice exista”. În primul rând, “orice” nu poate fi transformat în “existenta”.

Daca ar fi asa, ar fi trebuit sa ia nastere fie din nimic, fie din ceva. Aici nu este nimic altceva decât ceea ce este.

Nimic altceva în afara de sine nu poate deveni existenta în locul lui. Pentru ca nu poate exista spatiu vid în care sa se petreaca acest lucru. Deci daca exista, atunci exista acum, totul deodata.

În acest fel Parmenide refuza ideile despre originile lumii. Ex nihilo nihil fit. (din nimic, nimic nu se naste). Daca ceva exista, exista pur si simplu, nu poate fi nici mai mult nici mai putin decât este.

Exista un indivizibil si continuu plenum. Daca ceva este mobil, acel ceva se poate muta doar într-un spatiu gol, si un spatiu gol reprezinta vid, adica nimic, iar “nimic” nu exista.

Acest ceva este finit si sferic, pentru ca nu poate fi într-o directie mai mult decât este în alta, si sfera este singura figura despre care poate fi spus acest lucru.

În consecinta ceea ce este este, prin urmare este finit, sferic, continuu si nu exista nimic altceva în afara sa.

Astfel apare concluzia conform careia vederea realului se face ca un singur corp, în mod inevitabil.

Conceptia lui Parmenide priveaza lumea pe care o cunoastem de toate pretentiile existentei sale si o reduce la ceva ce cu greu poate fi catalogat drept iluzie.

Interpretarea principiilor lui Parmenide în viziunea lui ALLAN RANDALL

Cel mai important principiu al lui Parmenide este acela ca orice lucru ce poate fi conceput rational (gândit) trebuie sa existe.

Non-existenta nu este un lucru si nu poate fi gândita si nu se poate vorbi despre ea într-un mod semnificativ sau coerent. Parmenide interzicea discutia aceasta pentru ca sunt lucruri posibile care totusi nu exista.

El ilustra acest principiu aratându-ne 3 metode posibile de cercetare, din care doar una este valida. Urmatorul tabel le sintetizeaza:

Metodele de cercetare ale lui Parmenide

1. Calea adevarului obiectiv    Necesar, toate posibilitatile exista    Consistenta

Coerenta

2. Calea inimaginabila (imposibil de conceput)    Necesar, nu exista nici o posibilitate    Consistenta

Incoerenta

3. Calea credintei subiective    Unele posibilitati exista, altele nu    Inconsistenta

Incoerenta

Aceste metode sunt prezentate în prima parte a poemului, dedicata Adevarului Obiectiv.

Ceea ce apare aici ca “fiinta” sau “existenta” este existenta obiectiva: ceea ce exista independent de orice gândire particulara sau punct de vedere personal.

Felul de existenta subiectiva dependent de punctul de vedere omenesc este prezentat în partea a doua a poemului, dedicata Gândirii Subiective.