Adaugat la data: 2010-09-12
de catre: danutza
Numar pagini: 5
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 43.0 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Omul

OMUL, FIINTA CARE TRANSCENDE TIMPUL SPRE

VESNICIE PRIN NADEJDE SI POCAINTA

Omul nu poate trai nici o clipa inchis in prezent. El nu e satisfacut niciodata prin ceea ce ii da prezentul. El spera la ceva mai mult de la viitor.

El spera ca poate scapa de greutatile prezente, in viitorul mai apropiat sau mai departat; sau ca va ramine in fericirea prezenta.

El se transcende mereu spre viitor. Niciodata nu socoteste ca a ajuns la capatul drumului, ca are totul si pentru totdeauna in prezent.

Chiar despre moarte nu crede ca va incheia existenta lui. El aspira spre absolut, care nu-I poate fi dat in viata pamanteasca.

Aceasta il face sa vada in ea si ceva pozitiv. Omul crede ca va ajunge la absolut trecand prin moarte in viata aceasta, in care nu afla absolutul.

Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde.

Astfel, nu mai asteapta numai cu frica, ci si cu nadejde. Nadejdea sadita in fiinta lui nu-l lasa sa admita ca fiinta lui e destinata unui sfirsit total prin moarte.

Heidegger, care a analizat o seama de trasaturi existentiale ale fiintei omului, n-a vazut si trasatura existentiala a nadejdii.

De aceea a conchis ca omul este o "existenta spre moarte". Se poate spune ca omul este o existenta spre moarte, daca se are in vedere existenta lui pur pamanteasca. Dar nadejdea nu poate admite ca existenta pamanteasca e singura pe care o are omul.

Omul nu e numai cit se vede. Nadejdea nu se limiteaza la cele ce se vad si se pot avea in viata aceasta.

Aceasta arata ca transcenderea traita de om nu e o simpla transcendere spre un viitor al vietii sale pamantesti, ci o transcendere adevarata spre existenta sa de dupa moarte, in unire cu Absolutul.

Iar Absolutul pe care spera ca-l poate satisface deplin nu poate fi gasit in lumea aceasta.

De aceea omul este stapinit de aspiratia spre o adevarata transcendere, deci spre o transcendere care nu merita acest nume cand se limiteaza la trecerea de la o clipa la alta in viata pamanteasca.

Omul e stapinit de aspiratia spre absolut; el vrea transcenderea spre absolut.

Camus socoteste nadejdea ca o amagire nerealista. Lumea ni se reveleaza ca o absurditate nerationala si prin faptul ca nu ne indreptateste la nici o nadejde.

Trebuie sa acceptam lipsa de nadejde ca cea mai realista atitudine.

Dar implinirea nadejdii nu trebuie sa asteptam sa ne vina din lumea exterioara. Mai este si o alta existenta superioara lumii.

Daca am nadajdui numai intr-un viitor pamantesc, am accepta ca va fi produsul exclusiv al unor forte, al unor legi ce nu depind si de noi. In zadar socoteste Camus ca renunta de a vedea o anumita lege in lume.

El vede o lege asupra careia omul nu are nici o putere. El admite o oarecare nadejde in implinirea unor dorinte pamantesti, legate de trup.

Dar nu admite o nadejde a unei vieti viitoare, ridicata la alt plan decit al satisfacerilor pur materiale si trecatoare. Moartea are ultimul cuvint. De aceea lumea e absurda.

Existenta spiritului fiind pentru om o evidenta de care nu se poate face abstractie, el e indreptatit sa recunoasca si speranta unei vieti viitoare dupa moartea trupului.

Identitatea si unicitatea omului nu se reduc la trup. Sau au foarte putin izvorul in trup.

E mai rational pentru om sa creada ca spiritul, de care e legata identitatea sa, la care tine, nu dispare o data cu trupul

Mai e de observat ca nadejdea e dorinta unei persoane de a vedea implinite anumite bucurii ale ei de alte persoane.

Iar cum aceste impliniri nu se realizeaza deplin in lumea aceasta, nadejdea se indreapta spre viata viitoare si implinirea omului.

Si in orice caz, omul e o fiinta deschisa mereu spre viitor, neputind cugeta niciodata ca a ajuns la sfarsitul existentei sale.

El e o fiinta in miscare neincetata spre viitor, spre o viata de fericire fara sfarsit.

Nu se opreste niciodata din aceasta miscare in spiritul sau, nici chiar pe patul de moarte. Miscarea lui e spre o vesnicie fericita.

Aceasta e tinta lui. Fara miscarea spre aceasta tinta, existenta omului nu se poate concepe. Omul ar fi fara aceasta miscare nu numai inert sau mort spiritual, ci si nerational.

De aceea spune Sf. Maxim Marturisitorul ca vointa e miscarea rationala a fiintei omenesti sau miscarea fiintei rationale umane, chiar daca omul ii da o directie stramba ratiunii de care e imprimata vointa lui, sau vointa de care e imprimata ratiunea lui.

Animalul nu arte grija si nadejde, pentru ca nu e deschis spre viitor, viitor fara sfirsit, pentru ca nu e rational.

In cazul in care omul foloseste drept ratiunea ce se manifesta in vointa lui, el pune nadejdea in grija celor pamantesti in slujba nadejdii vietii vesnice; grija lui devine grija de pregatire pentru dobindirea ei.

Inrudita cu grija e si frica de un viitor nefericit. Deci si prin aceasta omul e deschis viitorului. Si aceasta il ajuta sa-si pregateasca un viitor fericit.

In fond, omul urmareste fericirea eterna. Dar fericirea nu se gaseste in gustarea singuratica a unor bunuri materiale sau spirituale (in sanatate, belsug de hrana, orizont larg de cunoastere etc.), ci in comunitate cu altii sau cu alte persoane.

Nu poti avea bucurie de nimic in mod separat total si definitiv de ceilalti oameni. Nu te bucura belsugul de hrana cand esti singur.

Nu-ti trebuie nici viitor in singuratate.

Cand esti singur in mod total si definitiv nu-ti mai trebuie nimic. Bucuria prezenta si viitoare sta in mod principal in comuniunea cu altii: "Iata acum ce este bun si ce este frumos, fara numai a fi fratii impreuna" (Ps., 162, 2).

Persoana altuia e izvorul vietii mele, ea e insasi viata mea, cand mi se comunica cu iubire totala; bucuria de a ma putea comunica ei, de a primi ea sa i ma comunic este si ea viata mea.

Poate ca aceasta e cea mai proprie definitie a persoanei: izvor de viata pentru altul si bucurie de viata primita de la altul.

Aceasta o indica totodata ca mister cu neputinta de inteles vreodata complet si de a se epuiza.

Dar numai Dumnezeu, comuniune desavirsita de Persoane, poate sa mi se daruiasca in mod desavirsit, ca sa ma daruiesc si eu, poate hrani si persoana semnului meu cu o iubire care s-o faca sa mi se comunice total.

Dumnezeu in sensul acesta supremul mister, misterul iradiant de viata nesfirsita si de lumina inepuizabila.

Nicaieri in Sf. Scriptura nu se spune ca fericirea omului consta in altceva decit in vederea lui Dumnezeu, care cauta cu iubire la om.

Numai persoana poate iradia viata si deci poate da altuia fericirea.

Numai persoana poate primi alta persoana ca viata inepuizabila si neconfundata cu sine. Nu din lucruri si din valori spirituale abstracte traite in izolare se hraneste viata plenara sau fericirea omului, ci din alta persoana. Dar numai intr-o suprema persona poate iradia toata viata sau fericirea fiintelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi in continuare cu Dumnezeu cel personal si intre ele.

Cuvantul "fericire" pare oarecum pretentios, dar deasa lui folosire arata ce el trebuie sa aiba acoperire, ca ea este experiata macar in franturi de catre om si ca e experiata fie macar in frinturi in comuniune cu alta persoana.

Fiecare isi da seama ca fericirea sa nu depinde numai de el.

De aceea, trebuie sa existe o realitate personala capabila de atita iubire, de atita daruite incit sa poata da fericirea deplina si vesnica tuturor.

Fara Dumnezeu cel personal omul nu poate gasi fericirea deplina dupa care inseteaza. Viata lui fara El e mai mult moarte decit viata.

Comuniunea exclusiva intre oameni produce o fericire foarte ambigua. De aceea, spune psalmistul: "sa nu intorci fata Ta de la mine, caci ma voi semana celor ce se pogoara in groapa" (Ps. 142, 7).

Iubirea lui Dumnezeu manifestata in comuniunea treimica desavirsita de Persoane e fericirea Lui, dar ea explica si iubirea Lui fata de mine si a mea fata de El.