Adaugat la data: 2010-08-03
de catre: danutza
Numar pagini: 8
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 111.0 KB
Downloads: 2
Credite: 0

Din referat: Omul pe Luna

Omul pe Luna

În luna mai a anului 1961, Jobn F. Kennedy,  presedintele SUA, si-a angajat tara sa faca posibila aterizarea unui om pe Luna înainte de sfârsitul deceniului.

Acest plan ambitios a fost într-adevar realizat în data de 20 iulie 1969.   

În momentul în care presedintele Kennedy a stabilit acest tel, el parea imposibil de atins.

Era spatiala se afla înca la început – Iuri Gagarin din URSS efectuase primul zbor în spatiu cu doar o luna în urma, iar agentia spatiala a Statelor Unite, NASA (National Aeronautics and Spase Administration, Organizatia Guvernamentala pentru Cercetari Spatiale), trimisese recent în spatiu un american, pe astronautul Alan Shepard.

Dar a fi primul pe Luna era o chestiune de mândrie nationala.

Uniunea Sovietica întrecuse America cu prima lansare a unui satelit si primul om în spatiu si, în perioada cea mai sumbra a Razboiului Rece, Kennedy voia sa cucereasca Luna pentru America.

Decizia sa a declansat o dezvoltare masiva a programului spatial al SUA.

De fapt, multe inventii tehnologice s-au nascut în urma cercetarilor ti dezvoltarilor din perioada „Ppoiectului Apollo”. Multe dintre acestea au contribuit la modelarea lumii moderne.

Fireste, Luna a fost o tinta evidenta pentru sonde spatiale fara echipaj înca de la începutul erei spatiale, cînd Uniunea Sovietica a lansat Sputnik 1 în octombrie 1957.

Prima nava spatiala care a ajuns cu adevarat pe Luna a fost nava Luna 2 a URSS, care a trimis la sol primele fotografii înainte de a se strivi de suprafata Lunii în 1959.

în acelasi an, Luna 3 a zburat prin spatele Lunii si a trimis la sol primele fotografii ale fetei învizibile a acestui corp ceresc. URSS conducea evident în cursa spatiala, dar, odata cu impulsul dat de Kennedy, SUA a reusit curînd sa o ajunga din urma.

În anul 1962, Ranger IV a devenit prima sonda americana care a atins Luna, dar oamenii de stiinta au fost dezamagiti de faptul ca ea nu a trimis la sol imaginile televizate asteptate.

Totusi, în anii 1964-65, sondele americane Ranger VII, VIII si IX au furnizat oamenilor de stiinta peste 17.000 de imagini, inclusiv primele prim-planuri ale suprafetei selenare.

Apoi, în anul 1966 , URSS a avut unnou succes notabil cînd Luna 9 a devenit prima sonda care a facut o aterizare neproblematica pe Luna.

O aterizare pe Luna era un tel politic la fel de important si pentru Uniunea Sovietica si, în timp ce America îsi dezvolta programul spatial tn public, URSS lucra la fel de harnica în secret.

Toate aceste;  sonde erau concepute pentru a aduna informatii înainte de aterizari cu echipaj pe Luna. Dupa sondele Ranger, NASA a trimis sondele Surveyor, care au efectuat aterizari neproblematice si au  analizat rocile selenare.

Au mai fost folosisi si sateliti Lunar Orbiters – prevazuti cu camere speciale de înalta rezolutie care topografiau peste 95 la suta din suprafata Lunii si detectau posibilele suprafete de aterizare.

Misiunile selenare cu echipaj necesitau de asemenea si salturi mari în tehnologia zborurilor spatiale cu echipaj. Primii astronauti din anul 1961 aveau doar putin control asupra navei, care urma traectorii simple, neefectuând nici macar o simpla rotatie completa.

O data cu trecerea timpului, programul sovietic Vostoc si misiunile Mercury ale NASA au devenit din ce în ce mai ambitioase.

Apoi NASA a trecut la o serie de lansari de nave cu doua persaoane, misiunule Gemini, cumperioade din ce în ce mai lungi petrecute pe orbita, si tot mai mult control asupra navei detinut de astronauti de la bordul sau – misiunile selenare Apollo necesitau un echipaj de trei persoane, care sa petreaca peste trei saptamâni în spatiu si sa opereze schimbari de traseu în momentele calculate cu exactitate.

Datopita faptului ca modulele spatiale erau mici, totul trebuia sa fie miniaturizat, inclusiv calculatoarele sofistificate care, pâna în acea vreme, fusesera aparate uriase de marimea unei camere.

O misiune cu echipaj pe Luna necesita de asemenea rachete mult mai puternice decât cele construite vreodata înainte – pentru lansarea unei capsule Gemini pe o orbita joasa, la cîteva sute de kilometri deasupra Pamîntului, si înca în zona de actiune a fortei gravitationale, necesita mult mai putina energie decât trimiterea unui vehicul Apollo la peste 300.000 km pîna la Luna.

NASA a modificat designul si scara vehiculului sau de lansare eficient, Saturn I, creând marele Saturn V.

Dupa ani întregi de dezvoltare, programul Apollo a fost în final pregatit sâ fie demarat la începutul anului 1967, odata cu lansarea lui ApolloI pe un vehicul de lansare modificat  Saturnmarat la începutul anului 1967, odata cu lansarea lui Apollo I pe un vehicul de lansare modificat Saturn IB (Saturn V se afla înca in stadiu de dezvoltare).

Totusi acesta a fost momentul în care a avul loc dezastrul. În timpul unei simulari de lansare de rutina, a izbucnit un foc în modulul de comanda Apollo, raspândindu-se rapid în atmosfera de oxigen pur.

Etansati în modul în conditii de lansare, cei trei astronauti aflati la bord – Gus Grissom, Ed White si Roger Chaffee – nu au avut nici o sansa si au murit asfixiati.

Anceta care a urmat si modificarile extensive ale constructiei modulului Apollo însusi au amânat programul cu mai mult de un an.

URSS preluase conducerea în cursa pentru Luna, dar si programul lor a sfîrsit într-un dezastru în luna aprilie a anului 1967.

Omisiune plenificata ce implica cuplarea pe orbita a doua nave spatiale s-s înceiat cu un dezastru si cu moartea cosmonautului Vladimir Komarov.

El a murit când modulul sau Soyuz I a reîntrat în atmosfera.

Programuil Apollo cu echipaj a fost reluat, cu un model de comanda complet reconstruit si vexicule de lansare mai puternice, în luna octombrie a anului 1968 Apollo 7 a fost lansat pentru a efectua o misiune „de acomodare” de intrare pe orbita în jurul Pamântului.

Dar chiar si înaintea lansaruii lui Apollo 7, NASA îsi pregatea urmatorul zbor spatial de cucces, alimentata de zvonuri ce spuneau ca URSS se pregatea sa trimita o misiune cu echipaj pentru a înconjura Luna.

Din fericire pentru NASSA, lansarea sovietica nu a avut loc, si în luna decembrie a anului 1968 SUA a avut cel mai mare succes de pîna în acel moment, cînd astronautii de pe Apollo 8, Frank Borman, James Lovell si Wiliam Anders, nu numai ca au ajuns la Luna, dar au efectuat si zece rotiri în jurul ei înainte de a se întoarce în siguranta pe Pamânt (o misiune mult mai delicata decît simpla trecere în zbor pe lînga Luna pe care o planuise URSS).

În timpul celor 20 de ore petrecute pe orbita, la aproximativ 110 km deasupra suprafetei  Lunii, astronautii au testat sistemele de navigatie si de comunicasii care urmau sa fie folosite cînd se va încerca o aterizare pe Luna.

Cu doua luni mai tîrziu, Apollo 9 a fost trimis pe orbita în jurul  Pamîntului pentru a se testa tipul de modul care urma sa duca primii oameni pe suprafata Lunii.

Modulul selenar a fost separat de modulul de comanda timp de peste sase ore, si apoi readus si suplat cu succes. Astronautii s-au întors în siguranta pe Pamant în data de 13 martie 1969.

Dupa ceva mai mult de doua luni, echipajul de pe Apollo 10 a efectuat si alte teste pe modulul selenar – de data aceasta aflîndu-se pe orbita în jurul lunii.

Astronautii Thomas Stafford ti Eugene German au coborît modulul la sub 15 km de la suprafata Lunii, în timp ce John Young a ramas în modulul de comanda.

Cuccesul acestei misiuni a demonstrat ca NASA era acum pregatita sa încerce o misiune care, daca totul mergea conform planului, facea posibila coborarea primului om pe suprafata Lunii.

În dimineata de 16 iulie a anului 1969, o racheta Saturn V cu trei faze s-a ridicat de la locul sau de lansare aflat la Cape Canaveral, în florida.

În vîrful rachetei imense se afla nava spatiala Apollo 11, transportîndu-i pe astronautii Neil Armstrong, Edwin Buzz Aldrin si Michael Collins.

Lungimea rachetei împreuna cu nava spatiala era de 111 metri, iar greutatea totala la decolare a fost de aproape 3.000 de tone.

Motoarele puternice din prima treapta a rachetei au ars aproximativ 15 tone de combustibil si oxigen lichid în fiecare secunda, împingînd racheta cu o viteza de 10.000 km.h. la aproximativ 65 km deasupra Pamîntului în doar doua minute si jumatate.

Apoi prima treapta a fost desprinsa de nava ti s-a aprins a doua treata a rachetei.

La noua minute dupa decolare, aceasta îsî îndeplinise sarcina de a duce nava spatiala la o înaltime de 185 km si o viteza de 25.000 km.h.

În acest punct, a  doua treapta s-a desprins si a intrat în actiune a treia preapra a rachetei.

În numai trei minute viteza navei spatiale a fost ridicata la putin peste 28.000 km.h., ceea ce a fost suficient pentru a o pastra pe o orbita aproape circulara „de parcare” în jurul Pamîntului.

O data cu terminarea actiunii celei de-a treia trepte a motorului rachetei, astronautii au efectuat verificari de rutina pe nava spatiala, cautînd orice semne de avariere, si apoi s-au pregatit pentru calatoria de trei zile, de 384.000 km, sspre Luna.

A fost nevoe de o ardere de cinci minute si jumatate a celei de-a treia trepte a rachetei pentru a arunca nava spatiala afara de pe orbita Pamîntului, pe calea sa spre Luna cu o viteza initiala de peste 39.000 km.h.

Apoi a urmat sarcina de pregatire a celor trei module care alcatuiau nava spatiala Apollo 11 pentru intrarea pe o orbita în jurul Lunii.. Aceste unitati se numeau modulul de comanda, de serviciu si selenar.

Modulul de comanda de forma conica a fost centrul de control si spatiul de locuit al navei spatiale.

Atasat la baza modulului de comanda se gasea modulul de serviciu cilindric, adapostind un motor de racheta si diferite subsisteme energetice si de control.

Iar lînga treapta ramasa a rachetei Saturn se gasea modulul selenar, în care astronautii urmau sa îsi faca în cele din urma cobopîrea pe suprafata Lunii.

Întîi, modulul de serviciu si cel de comanda au fost separate de racheta Saturn.

Apoi ele au fost întoarse si cuplate la modulul selenar.Modulul de comanda si modulul selenar erau acum legate la vîrf.

Apoi, modulele Apollo 11 s-au desprins de treapta a treia a rachetei Saturn, care îsi efectuase sarcina pîna în acel moment.

Corecturile necesare acupra traseului navei spatiale în timpul calatoriei se efectuau prin actionarea unor motoare mici de racheta.

Dar motorul principal nu actiona, astfel încît nava spatiala a fost treptat încetinita de forta de atractie gravitationala a Pamîntului.

Pîna în momentul în care Apollo 11 se afla la 48.000 km de Luna, viteza sa era putin peste 3.000 km.h. ,dar apoi forta de atractie gravit ationala a Lunii a avut mai multa influenta, si nava spatiala a început sa capete viteza din nou.

Pentru a patrunde pe o orbita de parcare în jurul Lunii, racheta principala a modulului de serviciu (care acum era orientat spre înainte) a fost pornita.

Aceasta a încetinut apoi nava spatiala la viteza necesara.