Adaugat la data: 2010-09-07
de catre: danutza
Numar pagini: 49
Tip document: .doc
Nivel: Facultate
Dimensiune: 231.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Istoric

istoric

Întelesul conceptelor juridice se dezvaluie cu claritate, de cele mai multe ori, din punctul în care se îmbina perspectiva istorica si perspectiva hermeneutica.

Sub aspect istoric, cum este bine cunoscut, notiunile fundamentale ale dreptului civil modern îsi au radacinile în dreptul privat roman.

Desi este indispensabil recursul la istorie, nu este însa suficient.

Într-adevar dezvoltarea pretoriana a dreptului privat roman, cu precadere în epoca clasica, dincolo de virtutile sale creatoare de norme, nu a îngaduit decât rareori un efort de sistematizare a regulilor de drept si de elaborare teoretica a notiunilor juridice.

Iata de ce, pentru a surprinde cât mai exact gradul înalt de generalitate la care au ajuns astazi conceptele de drept civil si pentru a cuprinde întreaga îmbogatire a continutului acestora, este necesar pe lânga recursul la istorie, un demers de interpretare a legilor actuale, prin prisma doctrinei si jurisprudentei contemporane, fara a ignora aportul dreptului comparat.

Cele doua perspective, istorica si hermeneutica nu sunt autonome.

Ele se influenteza reciproc. Astfel structurat de romani, asa cum este înfatisat în universitati, este rezultatul investigatiilor moderne, facute de cercetatorii pasionati, timp de secole pe baza operei de multe ori anonime - a glosatorilor si comentatorilor din Evul Mediu.

Se poate spune chiar ca întregul corp de reguli si notiuni cunoscut sub numele de drept roman, nu numai ca a influentat în mod hotarâtor evolutia dreptului actual, dar a fost regândit, la rândul sau, de stiinta juridica moderna.

În vechiul drept roman, pentru ca un act sa produca efecte, trebuia sa fie îmbracat în anumite forme; simpla manifestare de vointa era lipsita de valoare juridica.

Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulatiunea, îsi are originea în sponsio religioasa , care se încheia prin întrebare si raspuns, în forma unui juramânt religios, invocându-se bunavointa zeilor, în sprijinul celor care participa la raportul juridic.

Totusi formalismul are si anumite avantaje. Astfel, în acea epoca, datorita formalismelor actelor juridice, dolul sau violenta nu erau posibile, ceea ce explica, de altfel, si sanctionarea relativ târzie a viciilor de consimtamânt în dreptul roman.

La sfârsitul Republicii, odata cu dezvoltarea accelerata a economiei de schimb, principiul formalismului devine o piedica în calea productiei si circulatiei marfurilor.

Rigorile formalismului s-au resimtit în mod negativ în special în domeniul contractelor, legate nemijlocit de productia si circulatia marfurilor.

Drepr urmare se constata o transformare a mentalitatii romanilor în directia înlaturarii treptate a formalismului în materia contractelor.

La sfârsitul Republicii, asistam la aparitia unor contracte noi, formate prin simplul acord de vointa al partilor, în conformitate cu cerintele vietii economice.

Si totusi contractele consensuale apar ca o exceptie de la regula.

Rezulta de aici ca la începutul secolului al II-lea d.H. cuvântul “contractus” avea înca un sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale.

Conceptul de “contractus” se consolideaza definitiv abia în legislatia lui Justinian, unde semnifica o conventie destinata sa genereze obligatiuni.

Din punct de vedere economic, vânzarea este o varianta mai evoluata a schimbului, în care îsi are originea sa; într-adevar vânzarea, în sens economic, pare a fi îmbracat la origine forma schimbului dintre doua lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general ( capetele de vita).

Cu timpul, dupa aparitia barelor de arama si apoi a monedei în sens modern, vânzarea se configureaza ca schimbul unui lucru contra unui pret.

Contractul consensual de vânzare, ca forma de realizare a acestei operatiuni a aparut abia spre sfârsitul Republicii, la capatul unei îndelungate evolutii.

a)    Vânzarea mancipatiune.

Functia originara a mancipatiunii a fost aceea de a transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipi, în schimbul unei cantitati de arama, dar mancipatiunea este cea mai veche forma pe care a îmbracat-o operatiunea juridica a vânzarii.

b)    Vânzarea prin stipulatiune.

Cele doua prestatiuni, predarea lucrului si plata pretului faceau
obiectul a doua stipulatiuni distincte. Prima stipulatiune genera obligatia de a preda pretul, iar cea de-a doua , obligatia de preda lucrul.

Vânzarea consensuala a fost practicata mai întâi în dreptul public, si
numai dupa aceea a trecut în dreptul privat. Se stie ca prizonierii de razboi erau vânduti, fie de catre stat, fie de catre soldati, pe pietele publice.

Cu timpul, datorita avantajelor, aceasta practica a fost preluata de catre particulari si perfectionata prin interventia pretorului.

Vânzarea consensuala a fost mai întâi utilizata în raporturile dintre cetateni si peregrini si numai dupa aceea a trecut în raporturile dintre cetateni.

In orice caz, simpla conventie a dobândit valoare juridica în materia vânzarii înca de la începutul secolului I î.H., întrucât actiunile care sanctioneaza vânzarea figurau pe lista actiunilor de buna credinta cunoscuta de QUINTUS MUCIUS SCAEVOLA.

Contractul de VÂNZARE – CUMPARARE - înteles ca o conventie contractuala, sinalagmatica, judicia bonae fidei – înceteaza sa mai fie doar o simpla reunire de stipulatii separate cum era initial.

Caracterul abstract al acestor stipulatii, corelate sub aspect economic, dar independente din punct de vedere juridic, determina autonomia obligatiilor partilor, astfel încât nici una din aceste obligatii nu era cauza celeilalte.

Sesizarea legaturilor dintre aceste obligatii, a permis însa constructia a doua institutii juridice cu deosebita valoare practica : ACTIO REDHIBITORIA si LEX COMMISORIA.