Adaugat la data: 2010-08-10
de catre: danutza
Numar pagini: 3
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 98.0 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Importanta functiilor de relatie asupra omului

Importanta functiilor de relatie asupra omului

Omul reprezinta forma cea mai evoluata de organizare si functionare a materiei vii. Studiul organismului uman se realizeaza în cadrul disciplinelor de anatomie si fiziologie a omului.

Fiziologia se ocupa cu studiul functiilor diferitelor structuri anatomice (celule, tesuturi, organe, sisteme) si cu  mecanismele de reglare a functiilor si de integrare a lor, astfel încât organismul sa constituie un tot unitar, în echilibru dinamic permanent cu mediul înconjurator.

Anatomia si fiziologia sunt studiate împreuna, deoarece constituie o unitate dialectica, forma si functia fiind caracteristicile fundamentale ale materiei vii, în permanenta interrelatie si interconditionare. Atât forma cât si functia sunt produse ale procesului de dezvoltare si transformare a materiei vii, fiind de neconceput existenta uneia în lipsa celeilalte.

Sistemul nervos

Are rolul de a receptiona, transmite si integra informatiile din mediul extern si intern, pe baza carora elibereaza raspunsuri adecvate, motorii si secretorii. Prin functia reflexa, care sta la baza activitatii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unitatii functionale ale organismului si a echilibrului dinamic dintre organism si mediul înconjurator.

Sistemul nervos reprezinta totalitatea organelor formate din tesut nervos. Tesutul nervos este constituit din celule nervoase sau neuronii si celule cu rol de sustinere si hranire a neuronilor.

Organele sistemului nervos central (SNC) – nevraxul – sunt: maduva spinarii, trunchiul cerebral, cerebelul, diencefalul si emisferele cerebrale.

Maduva spinarii este adapostita în canalul vertebral si se întinde de la gaura occipitala – C1 – pâna la nivelul vertebrei L2, de unde se continua cu o formatiune foarte subtire – filum terminale – pâna la vertebra a doua coccigiana.

Activitatea sistemului nervos se realizeaza prin actul reflex. Actul reflex este procesul fiziologic de raspuns la un stimul care actioneaza asupra unui câmp receptor si care are ca substrat anatomic arcul reflex, constituit din: calea aferenta, un centru si calea eferenta.

Un exemplu de act reflex este: reflexul de flexie. Acesta consta în îndoirea unui membru dupa aplicarea unui stimul nociv (întepatura, obiect fierbinte, curent electric etc.) pe piele, tesut subcutanat sau muschi.

Aceste reflexe de aparare, care îndeparteaza zona stimulata de agentul nociv, au un arc reflex constituit din cel putin trei neuroni si, de aceea, timpul lor de latenta este mai lung. Daca intensitatea stimulului este puternica, raspunsul motor este mai complex, flexia membrului stimulat însotindu-se de extensia membrului de partea opusa.

În cazul unor stimuli extrem de nocivi, se produce o activitatea motorie din partea tuturor celor patru membre, prin iradierea excitatiei.

Trunchiul cerebral continua maduva spinarii si este format din bulb, punte si mezencefal (peduncul cerebrali, coliculi cvadrigemeni).

Functia de conducere a trunchiului cerebral se realizeaza prin substanta alba, alcatuita din fibre specifice ascendente, continuarea celor medulare, carora li se adauga fibre de la nucleii senzitivi bulbo-mezencefalici, precum si din fibre descendente provenite  din centrii nervosi superiori sau cu origine în trunchiul cerebral.

Cerebelul este situat în etajul inferior al cutiei craniene, înapoia trunchiului cerebral si este alcatuit din doua parti laterale – emisferele cerebeloase – conectate printr-o parte mediana denumita vermis, unita cu o formatiune alungita, constituind lobul floculonodular (arhicerebel).

Extirparile partiale au aratat ca diversele portiuni ale cerebelului au functii diferite, cu atât mai complexe cu cât sunt mai nou aparute filogenetic.

Arhicerebelul are legaturi strânse cu aparatul vestibular si contribuie la reglarea echilibrului (extirparea sa determina pierderea echilibrului).

Paleocerebelul este legat în special de sensibilitatea proprioceptiva, are un rol important în reglarea tonusului muscular, extirparea sa provocând exagerarea reflexelor osteotendinoase, tulburari în mers.

Neocerebelul participa la  reglarea miscarilor fine, extirparea sa fiind urmata de pierderea preciziei miscarilor fine, tulburari de mers.

Extirparea totala a cerebelului, compatibila cu supravietuirea, provoaca în primele zile tulburari grave motorii. Ulterior, se instaleaza astazia ( imposibilitatea de a sta în picioare daca nu exista o baza de sustinere larga), astenia (oboseala musculara rapida) si atonia (diminuarea tonusului muscular).

Dupa aproximativ o luna tulburarile mentionate dispar progresiv, fiind compensate prin activitatea scoartei cerebrale. Aceasta evolutie dovedeste ca principalele functii ale cerebelului pot fi preluate de scoarta cerebrala.

Diencefalul sau creierul intermediar, situat în prelungirea trunchiului cerebral si sub emisferele cerebrale, este alcatuit din mai multe mase de substanta nervoasa: talamus, metatalamus, epitalamus si hipotalamus.

Dintre acestea, functiile hipotalamusului sunt extrem de complexe.

Hipotalamusul este un centru important pentru unele reflexe complexe comportamentale si emotionale aparute ca raspuns la stimuli neobisnuiti si este un „punct nodal”, intervenind în reglarea functiilor vegetative ale organelor.

De asemenea, în hipotalamus se realizeaza integrarea unor reactii mai complexe de adaptare a organismului la anumite conditii de mediu intervenind în termoreglare, aportul de alimente si lichide, diureza, functiile sexuale, somnul si anumite stari emotionale (frica si furia). 

Prin legatura dintre hipotalamus si glanda hipofiza se realizeaza controlul sistemului nervos asupra activitatii  multor glande endocrine.

Controlând activitatea sistemului endocrin, hipotalamusul intervine în reglarea circulatiei, respiratiei, metabolismului energetic, echilibrului hidro-electrolitic etc. La rândul sau, hipotalamusul este controlat de catre scoarta emisferelor cerebrale.

Emisferele cerebrale reprezinta partea cea mai voluminoasa a sistemului nervos central.

Fiecare emisfera cerebrala are trei fete care sunt brazdate de numeroase santuri, unele mai adânci iar altele  superficiale. Structural, emisferele cerebrale sunt alcatuite din substanta cenusie dispusa în suprafata formând scoarta cerebrala si substanta alba la interior, alcatuita din fibre de asociatie, comisurale si de protectie.

Scoarta cerebrala este segmentul cel mai dezvoltat  al SNC la om. La nivel cortical ajung toate informatiile si de aici pornesc comenzile pentru activitatea motorie. Scoarta cerebrala reprezinta segmentul superior de integrare al organismului ca un tot unitar în echilibrul dinamic cu mediul înconjurator.

Scoarta cerebrala  prezinta paleocortexul si neocortexul. Paleocortexul intervine si în reglarea aportului alimentar prin controlul centrilor hipotalamici ai foamei si satietatii, reglarea activitatii sexuale, mentinerea atentiei, coordonarea functiilor emotionale si a comportarii instinctuale (frica, furie).

Prin extirpari si stimulari ale diferitelor zone corticale s-a precizat  localizarea corticala a unor functii (motorie, senzitiva, vizuala etc.) dar functiile „superioare” ale sistemului nervos si în special procesele psihice complexe sunt înca putin cunoscute.

Viata psihica umana este considerata a fi rezultatul a 3 compartimente, strâns legate între ele: compartimentul de cunoastere (gândirea, atentia, orientarea, învatarea, memoria etc.) cu ajutorul careia omul cunoaste realitatea si patrunde în descifrarea legilor ei, compartimentul afectiv, constituit din trairile, emotiile, sentimentele si pasiunile pe care omul le încearca în viata si compartimentul volitional, constând din totalitatea hotarârilor, deciziilor si în perseverenta îndeplinirii lor.

La baza  activitatii corticale stau reflexele conditionale, datorita carora organismul se adapteaza permanent si adecvat la conditiile în continua schimbare ale mediului extern si intern.

Somnul este starea fiziologica periodica, reversibila, caracterizata prin inactivitatea somatica si abolirea temporara a constientei, care poate fi însa restabilita rapid si complet prin stimuli adecvati.

Somnul, cu durata variabila pentru un anumit subiect (la adult în medie 7 – 8 ore), alterneaza cu starea de veghe, constituind ritmul nictemeral.

În timpul somnului, în afara abolirii starii de constienta, se produc o serie de modificari functionale: scade frecventa respiratiilor si ventilatia pulmonara, scade frecventa cordului si tensiunea arteriala, scade activitatea renala si peristaltismul intestinal, se reduce tonusul muscular etc.

Învatarea si memoria reprezinta caracteristici fundamentale ale SNC, întregul nostru comportament fiind un proces învatat, suprapus si dezvoltat pe baza unor reflexe neconditionate.

Învatarea este în strânsa dependenta cu alte procese cerebrale, mai ales  cu atentia si starea de activitate corticala care fac scoarta capabila sa primeasca si sa prelucreze informatiile astfel încât, la o reântâlnire cu acelasi stimul, reactia declansata sa fie în concordanta cu cele întâmplate anterior.

La procesul învatarii participa, pe lânga scoarta cerebrala, si alte regiuni ale SNC: paleocortexul, talamusul, hipotalamusul  si formatiunea reticulata a trunchiului cerebral.

Memoria este capacitatea sistemului nervos de fixare, conservare, recunoastere si evocare a experientei umane. Memoria sta la baza procesului învatarii, care este o activitate complexa ce implica în afara memoriei si alte procese cerebrale.

Cercetarile efectuate la om au demonstrat ca nu exista o localizare stricta a memoriei, desi anumite zone corticale par a detine o importanta mai mare, în special lobii frontali si temporali, paleo-cortexul si anumite formatiuni subcorticale.

Se pot diferentia 3 tipuri de memorie: memorie de retinere momentana, având ca durata de secunde sau minute (retinerea unui numar de telefon pâna la formarea lui), memoria de scurta durata, persistând minute sau ore si memoria de lunga durata, care se mentine uneori toata viata.  Mecanis-mele memoriei sunt înca insuficient studiate experimental.

Analizatorul cutanat (pielea)

Pielea este un imens câmp receptor datorita numeroaselor si variatelor terminatii ale analizatorului cutanat, care informeaza centrii nervosi superiori asupra proprietatii obiectelor si fenomenelor cu care organismul vine în contact.

Pielea este alcatuita din trei straturi principale: epidermul, dermul si hipodermul.

Epidermul, stratul superficial al pielii, având grosime variabila, este un epiteliu stratificat de tip cornos. Epidermul este strabatut de fire de par, canale excretoare ale glandelor sudoripare si terminatii nervoase receptoare.

Dermul. Situat sub epiderm, este format din tesut conjunctiv dens. În derm se gasesc glande sebacee, canale de excretie ale glandelor sudoripare, foliculi pilosi, muschii firului de par, reteaua vasculara si receptori nervosi.

Hipodermul – stratul profund al pielii – este format din tesut conjunctiv lax, bogat în celule adipoase, constituind un depozit de lipide al organismului si, în acelasi timp, contribuie la termoreglare prin limitarea termolizei.

Prin numeroasele si variatele tipuri de receptori, pielea deserveste mai multe sensibilitati: tactila, termica si dureroasa.

Sensibilitatea tactila – terminatiile nervoase libere, raspândite atât în epiderm cât si în derm, sunt receptori ai tactului si presiunii, dar si ai durerii.

Corpusculii Meissner sunt prezenti în numar mare în derm, în special în regiunile caracterizate printr-o capacitate crescuta de a diferentia caracte-rele spatiale ale obiectelor (degete, buze), în schimb sunt rari în pielea trunchiului si absenti în tegu-mentul cu par.

Deoarece se adapteaza foarte rapid, se presupune ca sunt sensibili în special la atingeri foarte fine si vibratii cu frecventa joasa.

Sensibilitatea termica percepe temperaturi superioare sau inferioare celei a organismului (cald si rece); deci, este declansata de grade diferite de caldura, deoarece frigul nu este o forma de energie.

Repartitia receptorilor termici este variabila, acestia fiind mai numerosi la nivelul tegumentelor mâinii si fetei si mai putin la membrele inferioare.

Sensibilitatea dureroasa, spre deosebire de celelalte sensibilitati, nu are un stimul adecvat, dure-rea putând fi declansata de orice stimul foarte puternic care produce leziuni celulare.

Senzatia de dure-re are uneori o importanta deosebita, deoarece semnalizeaza prezenta unor boli si ajuta la diagnostica-rea lor.

Receptorii durerii sunt terminatiile nervoase libere, prezente în tegumente si în alte structuri (tendoane, muschi, submucoasa viscerelor etc.).

La nivelul tegumentului, densitatea acestor terminatii este mai mare decât în viscere, ceea ce explica posibilitatea localizarii precise a durerii cutanate si ca-racterul vag al durerii viscerale.