Adaugat la data: 2010-07-30
de catre: danutza
Numar pagini: 53
Tip document: .doc
Nivel: Gimnaziu
Dimensiune: 217.0 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Gandim, Deci exista

Gandim, DECI exista

Fara indoiala, suntem un popor argumentativ. Ne place la nebunie sa ne dam cu parerea, sa ne sustinem opiniile cu voce tare, sa le contrazicem pe ale altora si, mai presus de toate, ne place talk-show-ul.

Nu prea conteaza postul TV sau ce moderator apare pe sticla, noi cautam spectacolul, cu conditia sa fie puse pe tapet chestiuni „fierbinti“ si sa aiba samanta de scandal.

Sa poti sa spui, la sfarsit macar, un „hai, dom’le, ca i-a zis-o Tuca!“.

Unii spun ca e deplorabila aceasta pasiune a noastra pentru scandalurile televizate si atatate discret sau nu de cate un personaj considerat charismatic.

Altii ca e in interesul nostru, al tuturor (ce-o fi insemnand asta?) sa fie dezbatute public lucruri care altfel ar trece pe sub mana guvernantilor, Puterii in general, fara ca poporul sa aiba habar. 

Nu vreau sa ingros acum randurile nici unei tabere, cu atat mai mult cu cat si acesta ar fi un subiect de polemica, o dezbatere, un subiect cu miez de cearta!

La urma urmei, talk-show-ul este, intr-un fel, o continuare a dezbaterilor care animau pietele, in primii ani dupa ‘89. Si atunci, ca si acum, parerile erau impartite si totul a ramas suspendat in relativ, fara concluzii, fara „deci“.

Mai grava decat aceasta pasiune pentru polemica superficiala si agresiva (ca si pentru telenovele, sa recunoastem!) mi se pare absenta unei alternative pentru cei mai tineri, pentru cei mai destepti sau pentru cei care pur si simplu sunt interesati de chestiuni care nu pot arunca rating-ul pe culmi delirante, o dezbatere despre intelectualul roman din ultimii 12 ani, de pilda.

Si totusi aceasta este o chestiune importanta si sensibila, cohorte de licentiati se framanta cautand un raspuns la intrebarea „ce sunt eu in societate?“.

Acum 20 de ani era simplu, aveai facultate, erai intelectual. Si asta pentru simplul motiv ca asa te cataloga regimul. Acum e ceva mai complicat.

Pentru unii dintre acesti refuzati de ecranul televizorului o forma de legitimare a statutului social si un spatiu familiar poate sa fie lectura fidela a publicatiilor din zona „culturala“. Spun „poate“ pentru ca aici ne lovim de o alta problema.

Aici se discuta, de regula, despre lumea ideilor lui Platon, despre marile dileme existentiale, fixate parca drept teme pentru acasa de o ideologie culturala cu nostalgii pariziene.

E mai degraba un spatiu al monologului subiectiv marcat de angoase existentialiste, dirijat de bagheta magica a maestrilor dintotdeauna. Nu spun ca e rau sau bine, spun doar ca nu e un loc al dialogului, al polemicii, al spiritului critic, al creativitatii.

Un loc in care foarte rar se spune „deci“, cel mai adesea rostindu-se „poate ca“, inevitabil, nu-i asa, atunci cand vorbim de absolutul in formele lui relative. Un prieten tanar, inghitit si el acum de Eldorado-ul bursierilor romani (sic!), imi spunea odata ca la noi cultura ii ofera numai doua variante: sa se prosteasca sau sa se plictiseasca de moarte.

„E o cultura a monstrilor presupusi sacri sau a cancan-ului si mistocarelii“, incheia el cu un rictus amar. Sigur ca era in etapa cioranismelor prin care trecem cu totii la un moment dat, dar, anuland coeficientul de aberatie, ramane totusi frustrarea fata de lipsa unui „altceva“.

Intre dezbaterea croita pe calapodul modelului conflictual si incarcata pana la refuz de concretete marginala si monologul eterat, rupt de realitate, aproape transcendent, exista un spatiu al dialogului viu, ancorat sanatos in lumea reala, speculativ doar din necesitati stilistice, o forma de comunicare pe care majoritatea tinerilor nu o cunosc decat din intrunirile amicale, iar a carei absenta din spatiul public nici macar nu-i mai nedumereste.

Un spatiu in care subiectele sau temele de dezbatere nu sunt impuse de cota de piata sau de locul pe care il ocupa in vreo ierarhie metafizica a valorilor perene, ci se nasc din afinitati firesti, un loc al polemicii fara ideologie, daca vreti. Sper ca o mica parte din acest loc sa se cheme, de acum inainte, DECI.

Este un „deci“ cordial, plin de verva, rostit cu ironie si autoironie, deschis curiozitatii fara canoane invechite si fara tabu-uri culturale.

La urma urmei, o provocare, un loc in care sa ne adunam o data pe luna, fara sa ne simtim in piata sau in vreo sala de curs, sa discutam despre ceea ce ne place sau nu ne place, indraznind sa mai tragem si concluzii.

Un loc in care nu orice carte mai indrazneata devine un Mein Kampf mioritic sau o Critica a ratiunii pure de la Marea Neagra, oferind prilej pentru adevarate apologii socratice sau procese kafkiene. Si, mai presus de toate, fara plictiseala.

Laurentiu Staicu
 

Romania subiectiva
 
Mesajul estetic sublim colorat, pe care nemuritorul Gauguin ni l-a transmis prin pictura sa codata: „De unde venim? Ce suntem? Incotro ne indreptam?“ m-a scufundat – fara indoiala alaturi de multi alti framantati – in strafundurile orbecaielilor misunate de scrupule.

Pentru a pescui in aceste pestilentiale tulburari un motiv valabil pentru revenirea mea intr-o Romanie subiectiva, un motiv care sa-i deruteze pe toti cei care sunt gata sa jure ca intorcandu-ma sunt nebun, trebuie sa ma intorc, inevitabil, in timp.

Trebuie sa arunc momeala departe, in estompa trecutului, sperand ca in clipoceala-i se va reflecta, in cercuri concentrice, motivul parasirii Romaniei (in 1964, la 31 de ani, un produs finit al scolii romanesti de arte plastice). Nu lipsa celor mai elementare servicii publice si produse alimentaro-industriale.

Nicidecum veniturile minime. Nici macar mizeria umilitoare in care fusesem aruncat impreuna cu familia.

Ci ideologia aberanta, nedreapta si dictatoriala a regimului; cruzimea, ipocrizia si tampenia celor ce o puneau in aplicare (la toate nivelurile). Si mai ales mentalitatea de sclavi, resemnati, chiar docili, ce salasluia printre cei care trebuiau, pentru a supravietui fizic si intelectual, sa se supuna.

O mentalitate care, pentru un artist, era ceva mai greu de indurat, daca nu de-a dreptul imposibil, echivalenta cu o moarte profesionala, inceata si implacabila. Era, pur si simplu, irespirabil. Si totusi...

Dupa atatia ani traiti in centrele cele mai evoluate, atat economic cat si cultural, ale lumii occidentale (Paris, New York), unde numai cei plecati stiu cat de greu este sa-ti construiesti o cariera si sa ajungi printre cei mai buni, in ultima vreme am fost nevoit sa constat cu mare tristete si deziluzie o dezumanizare ingrijoratoare a celor ce ma inconjurau.

Superficialitatea, ignoranta dublata de aroganta, materialismul desantat, de parada, dictatura „modelor“ lansate de asa-zisi experti, prevalenta puterii brute fata de talent si valoare intelectuala, lipsa de toleranta, de sensibilitate, de profunzime. Experienta, reflectia, sofisticarea au devenit defecte.

Pe scurt, am ajuns la concluzia ca Romania, in ciuda sau, mai bine zis, datorita evolutiei sale intarziate cat si situatiei economice proaste, mai permite supravietuirea unor „cuiburi“ de omenie, pentru desfatarea ego-ului meu macinat de indoieli (electronice).

Sper ca li se va permite acestor oaze pline de farmec (poate ignorate) sa salasluiasca inca un numar de ani, macar pana la aderarea la Europa Comuna, poate cativa ani suplimentari acordati drept bonus de vreo divinitate locala, cine stie?... Sper, sper.. Pentru toate acestea am decis, la un moment dat, sa ma i

ntorc. Si, intr-un fel, sa o iau de la inceput. Intr-o Romanie subiectiva, asa cum spuneam, al carei folclor si ale carei bucate savuroase nu mai sunt parca apreciate decat de cei aflati pe alte meleaguri, tanjind. Si pentru adorabila mea sotie, cum numai o romanca poate fi...

Devis Grebu
 

Fabrica formatorilor

De 9 ani de zile se desfasoara, la Ciric – Iasi, Tabara Nationala de Jurnalistica. Anul acesta, intre 8-18 august, peste 150 de elevi au participat si au practicat „jurnalismul“ in redactiile ziarelor, televiziunilor si radiourilor locale.

O parte au stat sa formeze si sa informeze in cadrul taberei – TRUSTUL MEDIAPULS, cum singuri l-am numit. Un ziar si un radio PULS, o agentie de presa, conferinte, workshop-uri – toate acestea au ajutat la o alta definire a tanarului jurnalist.

Radioul sustinea emisiuni de specialitate, ziarul impunea un stil jurnalistic echilibrat, suplimentul-dosar tematic permitea „investigatia“ culturala.

Toate acestea pentru a demonstra ca exista alternativa la mass-media imbecilizat-imbecilizanta a Romaniei. Unde isi gasea politica noastra editoriala legitimarea? In joc.

Anul trecut, ultimul ziar s-a incheiat cu visul oricarui postmodern: am inventat totul, orice stire, reportaj, ancheta, interviu – fictiunea a devenit realitate si a fost credibila. Jocul se rasfrange in asumare.

Impunem directie, deschidem spatiu de opinie, promovam un pachet jurnalistic socio-cultural. Noi credem ca am format. Cel putin o tendinta: aceea de a refuza perisabilitatea opiniei, de a fi critici pentru a detecta fenomenele de manipulare si mai ales refuzul inchiderii in sistem.

Nu am facut o revolutie, dar am construit dupa o reteta originala jurnalismul. In comparatie cu „umplutura“ din presa zilelor noastre, am adoptat o directie: unitate, coerenta, sustinere – singura cale de a impune ceva in Romania.

Ne-am pus problema formatorului de opinie, in forma sa incipienta. Ne-am atins tinta: sa fim cititi si sa fim discutati, sa cream polemica sau refuz.

Sa aratam ca se poate face mass-media corect si implicat, in lupta cu timpul, nu pentru efemer. Viitorul ne va demonstra daca am reusit. Pentru ca anul viitor va fi a zecea editie!

Constantin Vica, George Onofrei
 

 Intre eruditie si voyeurism


Exercitiul discursului despre psihanaliza incepe cu o pauza care marcheaza confuzia inevitabila a discursantului in raport cu obiectul comunicarii.

Cu ce se poate incepe atunci cand stii dinainte ca orice inceput ai alege el nu va fi un punct 0, ci doar unul dintre momentele inscrise pe spirala fara sfarsit a unui sistem de concepte si idei care a schimbat definitiv felul in care oamenii se gandesc pe ei insisi?

Daca la bogatia ideatica adaugam faptele de istorie si personajele care au creat si insufletit peisajul psihanalitic, ezitarea initiala risca sa se transforme in paralizie cronica.

Solutia, geniala in simplitatea ei, a fost poate cel mai concis formulata de Lewis Caroll in Alice in Tara Minunilor: „Incepi cu inceputul, apoi continui pina ajungi la un sfarsit; apoi te opresti“. Iata: DICTIONARUL.

Incepi, de pilda, cu ABERASTURY Arminda, psihanalista argentiniana, si continui pina la ZWEIG Stefan, scriitor austriac; apoi te opresti.

Sau nu te opresti chiar, ci mai adaugi o cronologie bine documentata a evenimentelor care au facut, desfacut si mereu refacut istoria psihanalizei. Si gata! Asta au facut Elisabeth Roudinesco si Michel Plon cu al lor Dictionar de Psihanaliza, recent publicat in traducere romaneasca de Editura Trei.

Din 1938 si pana acum au fost publicate multe dictionare, enciclopedii si glosare ale psihanalizei, unele avand pretentia de a „epuiza“ domeniul, altele strict specializate sau, dimpotriva, mai degraba „introductive“.

Cel realizat de psihanalista de origine romana Elisabeth Roudinesco nu seamana cu nici unul dintre ele si chiar o succinta rasfoire infirma imediat prezumptia de „docta austeritate“ asociata invariabil unei astfel de lucrari.

Odata deschis, impozantul volum devine un fascinant „MALL al psihanalizei“ in care gasesti de toate pentru toti, prin care te poti plimba urmand un traseu prestabilit sau haladuind la intamplare fara sa simti cum trece timpul si in care-ti poti ostoi deopotriva foamea de cunoastere si setea de barfa. Si toate acestea pe fundalul unei scriituri alerte, prietenoase si amuzant-ironice.

Obiectii, critici, laude? Desigur: seriosii vor ridica din sprancene in fata numeroaselor „secrete de alcov psihanalitic“ dezvaluite cu neinfranat zel voyeurist si ponderii poate prea importante acordate vietii private a femeilor si barbatilor care au facut istoria psihanalizei; amatorii de cancanuri vor casca poate uneori plictisiti in fata eruditiei autorilor si rigorii de prezentare a conceptelor fundamentale; iar patriotii vor descoperi cu bucurie un articol bine documentat dedicat istoriei psihanalizei in Romania.

In final insa, toti „vizitatorii“ Dictionarului vor fi trait o incantatoare experienta de imersiune in „fascinanta lume a psihanalizei“, o lume in care vor putea oricand reveni, pe oricare dintre numeroasele ei „porti“ marcate de la A la Z.

Alfred DUMITRESCU
 

Schita de proiect la un alt fel de scoala de filozofie

 
Stiti, poate, cum arata un curs universitar la ora asta in Rominia. Detaliile pot varia; modelul e aproape intotdeauna acelasi.

De obicei, studentii tac si scriu; de obicei, profesorul expune de la inaltimea reala sau simbolica a unei catedre. Nu e necesar sa ne imaginam sali demodate, igrasioase sau inghetate, studenti plictisiti si absenti sau profesori care predau aceleasi lucruri de 10 ani.

Luati cel mai bun curs de care va amintiti si multiplicati atmosfera de entuziasm, cantitatea de intelegere si doza de amuzament.

Imaginati-va ca aveti deodata in fata dumneavoastra citiva dintre cei mai buni profesori din lume si alaturi o serie de „cei mai buni studenti“ din tara; intre toti acestia se porneste un dialog care are de toate: proiecte de cercetare, teorii alternative, dezbateri, controverse, interdisciplinaritate limitata de subiectul comun: nasterea stiintei si filozofiei moderne.

Deviza si titlul: „Istoria ideilor ca un exercitiu al libertatii“. La toate acestea se adauga modelul colegiului britanic: viata „in comun“, mese conviviale, excursii sau seri muzicale, discutii aprinse pina la ore tarzii din noapte. Aceasta este, in linii mari, reteta Scolii de vara de la Macea.

Un loc si un titlu de care aproape cu siguranta ca n-ati auzit, desi este pe punctul de a deveni o institutie permanenta.

Centrul de cercetare „Fundamentele modernitatii europene“ al Universitatii Bucuresti si Universitatea de Vest „Vasile Goldis“ din Arad s-au imbarcat impreuna intr-o aventura: elaborarea unui model academic intemeiat pe profesionalism, competitie si colegialitate.

S-ar putea sa sune banal, dar nu este. Nivelul academic al Scolii de vara de la Macea a fost stabilit de profesori: Daniel Garber (Princeton University), Roger Ariew (Virginia State University), Jean Robert Armoghate (ENS Paris) sunt citiva dintre cei 12 profesori, in general intilniti mai degraba la Oxford, Paris sau New York decit la Arad.

Competitia s-a vazut in modul de organizare al cursurilor: fiecare dintre acestea a fost girat de doi, trei sau chiar patru profesori, care au expus teorii aflate adesea in conflict si au organizat dezbateri la scena deschisa.

Au fost puse sub semnul intrebarii mai toate teoriile curente asupra „Revolutiei Stiintifice“ din secolul al XVII-lea. Ce a produs competitia s-a putut vedea de asemenea: o emulatie intelectuala care a dus la discutii memorabile, proiecte de cercetare comune si prietenii durabile.

Modelul colegial a fost cel britanic: viata „in comun“, mese conviviale si discutii serioase: fiecare zi de lucru se incheia cu tutoriale – seminarii in care un profesor discuta cu cite un singur student pe marginea proiectelor de cercetare individuale.

Un alt loc in care studentii puteau lucra la propriile lor proiecte au fost cele doua ateliere socratice (un fel de ateliere de mosit idei) in care rolul profesorilor a fost cel mai greu: sa citeasca lucrari, sa asculte si sa puna intrebari. Ca rezultat, lumea s-a apucat de scris.

Ce anume, se va vedea cind va aparea volumul. Intre timp, in loc de concluzii, s-a nascut o potentiala institutie: Scoala de vara de la Macea ca intreprindere anuala de lamurit idei, aflat noutati si elaborat noi cursuri universitare de filozofie moderna, istoria si filozofia stiintei sau chiar filozofie politica.

Dana JALOBEANU