Adaugat la data: 2010-09-06
de catre: danutza
Numar pagini: 3
Tip document: .doc
Nivel: Facultate
Dimensiune: 36.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Dreptul subiectiv

Dreptul este un fenomen inerent societatii, aparut din si pentru societate.

Acceptiunile termenului drept sunt:

- Dreptul obiectiv

- Dreptul subiectiv

Dreptul subiectiv
   
Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativa conferita de lege în temeiul careia titularul dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita ori sa ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate dreptului sau, sub sanctiunea recunoscuta de lege, în scopul valorificarii unui interes personal, direct, nascut si actual, legitim si juridic protejat, în acord cu interesul obstesc si cu normele de convietuire sociala.

Dreptul subiectiv mai este numit si ca fiind dreptul pe care o persoana (fizica sau juridica) îl foloseste si îl exercita în mod nemijlocit, în calitate de titular.

Dreptul subiectiv confera titularului sau posibilitatea unei conduite.

Exista doi vectori care determina existenta dreptului subiectiv: esenta si realizarea, adica vointa si interesul subiectului de drept.

Ambele elemente desavârsesc structura dreptului subiectiv. Teoriile cu privire la dreptul subiectiv pot fi grupate în urmatoarele:

- elementul esential al dreptului subiectiv este vointa, acesta fiind o „putere a vointei”

- dreptul subiectiv este un interes protejat de lege

- atât vointa cât si interesul constituie elementele definitorii, inerente si inseparabile ale dreptului subiectiv

„Teoria vointei , apartinând doctrinelor liberale, voluntariste si individualiste, considera ca dreptul subiectiv deriva din vointa umana: o vointa individuala sau o vointa colectiva.

Dreptul subiectiv ar fi deci o putere apartinând unei persoane, o putere de vointa, o suveranitate de vointa. Pornind de la ideea ca vointa omului este creatoare de drepturi subiective, autonomia de vointa pledeaza pentru libertatea individuala, neîngradita decât de cerinta respectarii bunelor moravuri si a ordinii publice.

Conform teoriei lui R. V. Ihering dreptul subiectiv cuprinde doua elemente: un element substantial si un element formal; primul element  consta în utilitatea sau avantajul dreptului iar al doilea în actiunea în justitie. Avantajul sau utilitatea  formeaza continutul dreptului.

El implica valoarea si interesul. Valoarea determina limitele continutului, iar interesul se prezinta sub forma unui raport care exista între ideea de valoare si subiectul de drept.

Dreptul subiectiv exprima deci interesul, si întrucât legea acorda dreptului subiectiv protectia sa printr-o actiune în justitie de care se poate uza este necesar pentru asigurarea realizarii interesului, drepturile subiective urmeaza sa fie definite ca  „interese juridice protejate”. Statul decide care sunt interesele susceptibile de a fi transformate în drepturi subiective.

Numai unor interese considerate ca atare statul le asigura protectia sa.

Într-un stat cu o organizare cu adevarat democratica si care tine seama de libertatea indivizilor, drepturile subiective consacrate prin lege vor fi în concordanta deplina cu opinia societatii.

Drepturile subiective 0nu sunt pentru fiinta umana o simpla „podoaba estetica”.

Ele sunt recunoscute, garantate si ocrotite pentru satisfacerea nevoilor vietii astfel încât este imposibil de conceput existenta unui drept subiectiv fara ca la baza acestuia sa stea un interes, pe care autoritatea publica a înteles sa-l sanctioneze.

Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viata, la sanatate si integritate corporala; dreptul la proprietate; dreptul la munca; dreptul la casatorie si altele.

Trasaturile drepturilor subiective sunt:

- sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate preleva în relatiile cu societatea;

- sunt strâns legate de titularul lor, ca subiect determinant al unui raport juridic concret;

- sunt nelimitate ca numar, dar sunt limitate de lege si de morala;

- sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protectia puterii publice a statului;

- pot avea natura juridica diferita, în functie de ramura de drept ale carei norme juridice le reglementeaza;

- unui drept subiectiv apartinând unui subiect de drept îi corespunde o obligatie corelativa a altui subiect de drept.

Drepturile subiective decurg si sunt strâns legate de dreptul obiectiv, între ele existând o legatura indisolubila.

Drepturile subiective nu pot fi concepute fara a fi prevazute în normele juridice, deci ele exista si se pot exercita numai daca sunt recunoscute de dreptul obiectiv pentru ca numai recunoasterea si ocrotirea printr-o norma juridica a unei valori îi confera acesteia calitatea de drept subiectiv.

Desi cele doua acceptiuni ale dreptului sunt diferita ca semnificatie terminologica ele sunt doua ipostaze corelate ale dreptului.

Dreptul subiectiv nu poate exista în afara dreptului obiectiv deoarece acesta este fundamentul acestora, este cadrul de principialitate si reglementare juridica a drepturilor subiective si de executare a obligatilor corelative. dreptul obiectiv este cel care priveste si ocroteste dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizeaza prin exercitarea dreptului subiectiv.

BIBLIOGARFIE

1. Lucretia Dogaru – Elemente de drept

2. Tudor R. Popescu – Drept
Editura  Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1970

3. Ion Deleanu – Dreptul subiectiv si abuzul de drept
Editura Dacia, Cluj – 1988