Adaugat la data: 2010-09-06
de catre: danutza
Numar pagini: 15
Tip document: .doc
Nivel: Facultate
Dimensiune: 81.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Drept constitutional

DREPT CONSTITUTIONAL

TEMA:

CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR EXERCITAT DE CURTEA CONSTITUTIONALA

PROFESOR

Statul de drept

Aceasta sintagma reflecta interdependenta dintre cele doua fenomene sociale, fiecare având tendinte opuse: statul (puterea) de dominatie si supunere, dreptul de ordonare si frânare.

Un renumit jurist francez, L. Duguit, spunea ca “dreptul fara forta e neputincios dar forta fara drept este o barbarie”.

Statul de drept presupune armonizarea, echilibrarea raporturilor celor doua componente, în sensul domniei legii, adica a suprematiei ei absolute în scopul prezervarii drepturilor si libertatilor individuale.

El a aparut în secolele XVII-XVIII, în cadrul revolutiilor din tarile occidentale îndreptate împotriva arbitrariului feudal.

În epoca noastra conceptul a fost reactualizat, în urma experientelor totalitare din mai multe tari europene.

Prin trasaturile sale, vom observa ca, de fapt, statul de drept se identifica cu statul liberal-democratic.

Oricum, reprezinta stadiul cel mai avansat de organizare social-politica, validat de experienta istorica, ceea ce nu înseamna ca nu este perfectibil.

În ceea ce priveste  categoria "stat de drept", în literatura de specialitate au fost elaborate câteva zeci de definitii ale ei, ceea ce e firesc daca avem în vedere faptul ca cel mai adesea este tratata în interdependenta cu categoria de "democratie" careia îi gasim alte câteva zeci de definitii.

Jaques Chevallier defineste "statul de drept" ca fiind "tipul de regim politic în care puterea statului se afla încadrata si limitata de catre drept".

Conceptul statului de drept a fost elaborat  în Europa continentala la sfîrsitul secolului al XX-lea  de catre doctrina juridica germana, însasi  expresia "stat de drept" – "Rechtsstaat"-  apare pentru prima data în terminologia juridica germana în secolul al XIX-lea , apoi doctrina franceza – "Etait et droit"-, pentru ca treptat sa se  generalizeze pe continent sub diferite terminologii proprii fiecarei limbi: "Estado de dereche" în spaniola, "Stato di dirito" în italiana, etc.

Specialistii apreciaza ca izvorul de la care a plecat teoria juridica în elaborarea categoriei "Rechtsstaat" este filosofia kantiana  referitoare la societatea civila, în care individului îi sunt garantate drepturile naturale; pentru Kant constrângerea transforma starea precara a libertatilor subiective în stat de drept.

Principiile  "statului de drept" sunt repere metodologice de construire a lui. În opinia prof. Tudor Draganu principiile statului de drept sunt urmatoarele:

I.    Principiul drepturilor si libertatilor  naturale fiintei umane

Este bine cunoscut faptul ca în antichitate statul era considerat valoarea suprema. Aceasta îi conferea prerogative nelimitate, pe care si le-a exercitat pîna în secolul al XX-lea  d. Hr..

Constitutia italiana zisa "a lui Mussolini" stabilea  "Statul este totul, individul – nimic".

Chiar la acest început de mileniu III, exista  regimurile totalitare  care proclama suprematia absoluta  a statului, lipsind de continut libertatile cetateanului.

Declaratia  drepturilor omului (1789) a preluat ideile de filosofie sociala ale lui John Locke – adevarata "biblie a liberalismului si individualismului" – si a statuat în  art. 2  ca "scopul oricarei asociatiuni politice este pastrarea drepturilor naturale  si indescriptibile  ale omului", iar în art. 16 a rezumat conceptia  despre statul de drept:: " orice societate în care granita drepturilor nu este asigurata si nici separatia  puterilor determinata, nu are constitutie".

Principiul filosofic al drepturilor si libertatilor naturale ale fiintei umane înseamna nu numai ca fiinta umana,  în individualitatea ei, se naste purtându-le, ci si faptul ca, de când exista fiinta umana, exista drepturile  si libertatile ei. 

Drepturile si  libertatile inerente naturii umane sunt imprescriptibile de catre stat, pe de o parte, iar pe de alta sunt inalienabile de catre cel care este titularul lor.

Aceasta înseamna ca statul este limitat tocmai de ceea ce e natural în drept, de individul uman, subiectul unui sistem de drept fiind expresia sistemului dreptului, aceasta având si temeiul în conditia  umana, pe coordonatele ei "omni et soli" aceleasi.

II        Principiul adoptarii democratice a legilor

Daca "statul  de drept" este statul domniei legii, ca sa se impuna respectului general legea nu poate fi expresia arbitrara  a vointei unei minoritati  de indivizi, ci ea trebuie sa izvorasca din principiul natural al drepturilor si libertatilor omului si sa fie o sinteza  a intereselor si aspiratiilor întregii comunitati.

Numai daca legea va fi expresia fidela  a vointei generale, ea va putea corespunde tuturor si fiecaruia, astfel încât sa fie exclusa posibilitatea sa devina opresiva pentru unii si sa creeze privilegii pentru altii.

Acest principiu si- a gasit consacrarea  înca în art. 6 al Declaratiei din 1789: "Legea este expresia vointei generale. Toti cetatenii au dreptul de a concura, personal sau prin reprezentanti, la formarea ei".

III.     Principiul separatiei puterilor statului

Sintetic acest principiu se exprima astfel: puterea statului, una, se înfatiseaza  în functiile acesteia. Existenta acestei premise este deosebit de importanta pentru fiintarea si functionarea statului de drept.

Fondatorul teoriei separatiei puterilor statului nu este cunoscut. Unii aprecieaza  ca acesta ar fi fost filosoful englez John Locke (1632 - 1704) în cartea Essay on civil government,  altii ca ar fi Charles Montesqieu (1689 - 1755) în lucrarea L`esprit des lois.

Dupa Montesqieu, în orice stat exista trei puteri distincte: puterea legiuitoare, puterea executiva si cea judecatoreasca. Aceste trei puteri trebuie sa atribuie unor organe separate si independente unele de altele.

Montesquieu arata ca  experienta  dovedeste ca orice om care are o putere este înclinat sa abuzeze de ea". 

De aceea, este necesar sa se gaseasca  un mijloc pentru a stavili aceasta tendinta inerenta naturii umane, încât,  "pentru a nu se putea abuza de putere, trebuie ca prin asezarea lucrurilor puterea sa opreasca puterea", scrie filosoful francez.

Statul are o singura putere - puterea  de stat de a legifera, de a executa legea, de a o aplica; aceasta poate fi exercitata de un singur organ, care sa legifereze, sa execute legea si sa o aplice – sursa de numeroase  abuzuri, cum au dovedit-o monarhiile absolute.

Daca statul si-ar crea organe distincte, dar înlauntrul sau, carora sa le revina uneia – competenta de a legifera, alteia -  competenta  de a executa legea, alteia – competenta de a aplica legea, atunci riscul abuzurilor scade la minimum.

Aceste organe nu pot functiona izolat între ele, fie si pentru simplul motiv ca sunt organe ale statului.

Depasirea competentei de catre un organ sau dezacorduri între organe creeaza disfunctionalitati întregului stat.