Adaugat la data: 2010-08-21
de catre: danutza
Numar pagini: 9
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 105.0 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Descartes

RATIONALISMUL

RENÉ DESCARTES (1596 – 1650)

ONTOLOGIA

Substanta suprema sau Dumnezeu

Din punct de vedere general-filosofic, Descartes afirma un monism substantialist de tip deist. el admite o substanta suprema, Dumnezeu. Sustine ca substanta suprema este perfecta si, ca atare, exista prin sine însusi, adica îsi este propria cauza.

Depinzând numai de sine, Dumnezeu poseda o libertate absoluta, fiind singura fiinta pe deplin libera. asadar, în sensul ei cel mai general, libertatea înseamna afirmarea a ceva prin sine, independent.

În configuratia ontologiei sale, Descartes trece de la monismul deist la dualism. el sustine ca Dumnezeu a creat doua substante secunde, independente una de alta: res extensa (lucrul întins) si res cogitans (lucrul cugetator).

Res extensa si lumea fizica

Pin res extensa Descartes explica lumea fenomenelor fizice.

El sustine ca Dumnezeu a creat res extensa ca lume haotica, i-a stabilit legi si i-a dat un prim impuls, fara sa mai intervina ulterior în dezvoltarea ei.

Substanta întinsa sau natura corporala este identificata de Descartes cu întinderea. altfel spus întinderea este o substanta materiala, adica nu are nevoie de altceva ca sa existe, decât de Dumnezeu.

Rezulta ca Descartes, spre deosebire de Locke, întelege substanta materiala ca fiind totuna cu esenta lucrurilor, .

Identificând materia cu întinderea, Descartes o identifica cu corpul în genere si o diferentiaza de corpurile individuale.

Astfel materia, ca întindere în genere sau ca corp în genere, este unica si indestructibila, în timp ce corpurile individuale sunt multiple si perisabile.

Fiind unica, este si unitara, adica este la fel în toate partile ei. Este tot una cu plinul si exclude vidul absolut.

Descartes considera ca alaturi, dar nu independent de materie, o alta dimensiune fundamentala a lucrurilor este miscarea.

Potrivit lui Descartes, miscarea este, ca si materia, o substanta secunda pentru ca îsi are izvorul în Dumnezeu.

Fiind o astfel de substanta, miscarea este invariabila, astfel ca, întreaga cantitate de miscare se conserva.

Descartes considera ca miscarea se desfasoara în cerc sau sub forma unui vârtej, în jurul anumitor centre, adica prin deplasarea concomitenta circulara a tuturor partilor unui inel închis.

Descartes întelege miscarea numai ca deplasare mecanica a corpurilor geometrice, nu si ca energie potentiala.

Reducând miscarea la deplasare mecanica, iar materia la întindere, Descartes nu reuseste sa explice nici proprietatea miscarii de a se propaga printr-o materie inelastica, dura,.

De la analiza întinderii si a miscarii în genere, Descartes va trece la lucrurile întinse si supuse miscarii.

Descartes defineste lucrurile prin însusiri pe care Locke le va numi „calitati primare”: forma (figura), cantitatea, locul si timpul (durata).

Toate însusirile primare sunt întelese ca aspecte derivate sau moduri ale întinderii. Figura, e exemplu, presupune o anumita delimitare în cadrul întinderii.

Locul este înteles ca un învelis exterior al unui corp, astfel încât acesta ocupa un spatiu din care înlatura un alt corp.

Asadar locul este si el un decupaj din cadrul întinderii.

Miscarea corpului local, adica miscarea locala este înteleasa ca deplasare mecanica în cadrul întinderii, ca transport al unui corp din vecinatatea unora socotite în repaus în vecinatatea altora. astfel miscarea este considerata geometric, ca varietate de pozitie.

Prin întelegerea geometrica a miscarii, Descartes a pus bazele cinematicii.

Deplasarile mecanice locale apar ca niste segmente ale unor vârtejuri care le înglobeaza.

Dealtfel, Descartes a reusit sa sustina ipoteza heliocentrista a lui Copernic, tocmai prin faptul ca a admis conjunctia miscarii generale închise si a celei locale deschise.

Descartes a contribuit la explicarea miscarii locale si prin faptul ca a descoperit faptul ca suma constanta a miscarii se repartizeaza între corpuri si trece de la unul la altul:

1.    Legea inertiei.

2.    Legea miscarii în linie dreapta pe tangenta la curba descrisa de un mobil.

3.    Legea potrivit caruia cauzele particulare ale schimbarilor corpurilor sunt toate cuprinse în aceeasi regula.

Descartes caracterizeaza lucrurile individuale prin caracteristici concret-sensibile, pe care Locke le va numi „calitati secundare”: lumina, culori, gusturi, mirosuri, însusiri tactile.

În general el considera ca varietatea ar rezulta din combinarea unor moduri ale întinderii, cum ar fi: divizibilitatea, figura, marimea, miscarea mecanica.

Res cogitans si lumea psihica

Spre deosebire de res extensa, care este unica, res cogitans este multipla.

Astfel, Dumnezeu a creat o pluralitate de substante cugetatoare, care sunt sufletele umane individuale.

În opozitie cu corpul întins si necugetator, sufletul este cugetator si neîntins.

Atât prin calitatea sa de substanta, cât si prin faptul ca este neîntins, si deci indivizibil, sufletul individual este si nemuritor.

Cele doua entitati exista independent, de sine statator. Totusi, în cursul vietii corpul si sufletul uman întretin o anumita conexiune.

Descartes întelege continutul sufletului ca lucru cugetator, cogito-ul, fie în sens larg, fie în sens restrâns.

În sens larg, res cogitans este sufletul cu principalele sale facultati sau atribute si anume: gândirea, vointa, imaginatia si simtirea.

Astfel Descartes arata ca se poate îndoi cu privire la lucrurile pe care si le imagineaza sau pe care le simte, dar e cert faptul ca îsi imagineaza si simte.

În acest sens, al certitudinii rationale, el admite ca facultatea de a imagina „exista într-adevar, si face parte din cugetarea mea”, la fel cum faptul de a simti nu este altul decât al cugetarii.

În sens restrâns, Descartes sustine ca sufletul cugetator nu cuprinde simtirea si imaginatia decât ca moduri.

Astfel, el considera ca actele de a simti sunt, în realitate, incerte.

La fel, imaginatia depinde de lucrurile materiale, caci se exercita în legatura cu ele. Asadar, în sens restrâns, sufletul cugetator este prin excelenta gândire si vointa.

Cele doua acceptii ale cogito-ului cartezian nu se exclud.

•    Prima arata ca sufletul cuprinde doua facultati diferite.

•    A doua reafirma diferentele dintre facultatile sufletesti si le accentueaza, mergând pâna la a conchide ca simtirea si imaginatia sunt secundare si eliminabile din sfera cugetarii.

Mai precis se sustine ca unitatea sufletului este asigurata de primatul gândirii, caci acesta este întrucâtva prezenta si în actele sensibile si în cele imaginative.

Prin conceptia sa despre lucrul cugetator, Descartes identifica esenta sufletului cu gândirea si vointa rationala. Aceasta conceptie este rationalist-moderata.

•    Rationalista prin teza primatului gândirii si vointei rationale asupra celorlalte acte psihice.

•    Moderata Întrucât sustine ca întelegerea si dominarea rational-voluntara a diferitelor acte psihice nu sacrifica specificitatea acestora.

Descartes nu confunda însa sufletul, ca substanta, cu gândirea.

GNOSEOLOGIA

Facultatile cognitive

Descartes sustine ca principalele facultati cognitive sunt: simturile, imaginatia, memoria, intelectul si vointa.

I. Simturile au ca obiect fie corpurile externe cu calitatile lor primare (întinderi, figuri, miscari) si cele secundare (lumina, culori, gusturi), fie starile interne ale propriului corp foame, sete, dorinte).

În raportul dintre simturi si obiectele lor simturile sunt pasive. Rezultatele cunoasterii prin simturi sunt ideile sensibile.

Tot prin simturi se si impresii placute sau neplacute.

În ceea ce priveste raportul dintre simturi si gândire, pe de o parte, Descartes considera ca facultatea de a simti este un fapt cogitativ, deoarece implica prezenta gândirii.

Pe de alta parte, afirma ca facultatea de a simti este pasiva si, ca sa primeasca si sa cunoasca idei ale lucrurilor sensibile, trebuie sa existe o alta facultate de a le produce.

Putem conchide faptul ca Descartes admite faptul ca Descartes admite faptul ca intelectul este prezent în actul simtirii, dar nu pentru a produce senzatiile, ci pentru a le constientiza, transformându-le în idei.

Relativ la gradul de veridicitate a capacitatii de a simti, Descartes admite uneori ca simturile si rezultatele lor sunt înselatoare.

Totusi Descartes nu ajunge la concluzia ca ideile sensibile ar fi lipsite de orice adevar.

El conchide doar ca simturile nu sunt criterii sigure pentru a cunoaste esenta lucrurilor.

Dar el sustine ca, prin intermediul impresiilor placute sau neplacute, simturile au rolul de a ne înstiinta, suficient de clar, despre faptul daca esenta lucrurilor ne foloseste sau ne dauneaza.

II. Memoria este facultatea care conserva ideile.

III. Imaginatia este o aplicare a facultatii de cunoastere la un corp prezent ei în chip intim si, prin urmare, existent., deci se exercita prin lucrurile corporale.

Imaginatia are ca obiect atât aspectul cantitativ al lucrurilor, cât si calitatile „secundare” (culori, sunete, gusturi) sau starile interne ale corpului.

Calitatile primare sunt imaginate mai distinct decât însusirile sensibile.

Fantezia poate sa schimbe ideile în mod diferit, alcatuind altele noi. Ea poate crea forme neobisnuite din elemente generale reale (sirene, satiri).

Actul de a imagina este, ca si cel de a simti, un act cogitativ. Imaginatia presupune inteligenta sau gândirea, dar se deosebeste de inteligenta pura prin faptul ca intuieste, prin ascutimea mintii, laturile acelei figuri ca si cum ar fi prezente.

De exemplu un kilogon poate fi gândit, dar nu poate fi imaginat.

Relativ la valoarea de adevar a puterii de a imagina, Descartes afirma ca nici imaginatia, nici simturile nu ne-ar putea oferi certitudini asupra unui lucru, daca n-ar interveni intelectul

Spre deosebire de simturi, imaginatia poate sa ne ridice la o cunoastere mai înalta, întrucât examineaza lucrurile sub aspectele lor cantitative.

IV. Inteligenta este numita si ratiune, intelect, minte, gândire, fiind aceeasi la toti oamenii.

Poate avea ca obiect latura corporala a unui obiect si, aici are nevoie de aportul imaginatiei si, implicit de cel al simturilor sau a memoriei (este numit „vedere” sau „atingere”.

Dar intelectul poate analiza un obiect si independent de latura sa corporala. În acest caz, spiritul priveste una din ideile care se afla în sine însusi.

Ca valoare de adevar, intelectul ofera cea mai desavârsita cunoastere.

Descartes exemplifica superioritatea mintii în raport cu simturile si imaginatia prin felul în care cunoastem o bucata de ceara scoasa din stup.

Mai întâi, prin simturi percepem diferitele ei însusiri sensibile. În al doilea rând, prin imaginatie, ne închipuim ca bucata de ceara se caracterizeaza si prin alte aspecte cum ar fi cele de corp întins, flexibil, schimbator.

În al treilea rând perceptia ei devine o inspectie a mintii singure.

Aceasta inspectie, care era confuza si obscura la început, când se folosea doar de simturi, dar este calara si limpede acum, când mintea singura urmareste din ce este alcatuit lucrul.

Descartes sustine ca, pentru spirit, cea mai evidenta cunoastere este a spiritului însusi.

Descartes distinge doua modalitati cognitive ale intelectului: intuitia si deductia.

A. Intuitia

În general un act intuitiv este spontan, imediat. Intuitia intelectuala de tip cartezian difera de intuitia senzoriala atât prin mijlocul cognitiv propus, cât si prin obiectul sau.

Intuitia intelectuala este un act prin care intelectul surprinde spontan specificul obiectului de cunoscut ca obiect al gândirii, asadar ca obiect gândit.

Ca viziune anterioara este mai profunda si mai convingatoare decât perceptia senzoriala.

Este adevarat ca, prin intuitie intelectuala, Descartes întelege atât actul intelectual spontan, cât si rezultatul acestui act.

Ca act, intuitia este legata de subiectul intelectual, este un pol subiectiv, iar ca rezultat, ea este obiectul ca obiect gândit, intuit, este polul obiectiv pus sau constituit de polul subiectiv, de subiect.

Obiectele intuitiilor sau intuitiile ca obiecte, ca rezultate, sunt naturi simple în sensul ca sunt cunostinte indecompozabile. De aceea, cunostintele intuitive sunt principii, adica idei fundamentale din care deriva altele.

Astfel sunt ideile privind existenta propriului eu, existenta lui Dumnezeu, ideea cauzalitatii etc.

B. Deductia carteziana

Numita si inductie matematica este o modalitate dependenta de intuitie.

Ea completeaza intuitia, întrucât din ideile fundamentale sunt intuitive, care au ca obiect naturile simple, deriva noi adevaruri.

Ca modalitate de a descoperi ceva nou, deductia carteziana este opusa deductiei silogistice.

Prin silogism nu se obtine un adevar nou, ci doar se aplica un adevar general la un caz particular.

în schimb Descartes considera ca adevarurile intuitive de la care se pleaca sugereaza noi adevaruri.

Deductia carteziana are un caracter înnoitor pentru ca ea este, de fapt, una de tip intuitiv.

Ea leaga de adevarurile prime noi adevaruri, care, desi sugerate de primele, nu deriva din ele în mod silogistic ci necesita noi acte intuitive.

Astfel, deductia extinde lumina adevarurilor prime asupra celor derivate si o sporeste.

Aceasta modalitate este deductiva pentru ca presupune succesiune si miscare si, totodata, este intuitiv-deductiva întrucât se prezinta ca o succesiune de intuitii.

V. Vointa este o alta facultate care concura la procesul cognitiv.

Ea este legata, pe de o parte, de simturi si, deci, de ideile sensibile, iar, pe de alta parte, de inteligenta, deci de ideile intuitiv-deductive indubitabile.

Fata de simturi, care sunt pasive, sau fata de intelect, care este nu numai spontan ci si pasiv, contemplativ, vointa este un factor activ.

Vointa este indispensabila adevarului, caci ea este cea care îsi da asentimentul diferitelor cunostinte.

Ca rationalist, Descartes a considerat ca izvorul adevarului îl constituie gândirea, dar gândirea aprobata de vointa fiecaruia.

Vointa este si cauza erorii prin faptul ca, fiind mai întinsa decât ratiunea, îl determina pe om sa se pronunte si asupra unor lucruri pe care nu le cunoaste.