Adaugat la data: 2010-10-15
de catre: danutza
Numar pagini: 3
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 547.0 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Celti , germani , traci si geti

Celti,germani,traci si geti

1.Persistenţa elementelor preistorice.

Impactul celţilor în istoria antică a Europei s-a făcut simţit în mai puţin de două secole: de la cucerirea nordului Italiei
în sec.al V-lea (Roma a fost atacată în anul 390) până la jefuirea sanctuarului lui Apollon de la Delfi, în anul 279.

La puţin timp după aceea, destinul istoric al celţilor este pecetluit: prinşi între expansiunea triburilor germanice şi
presiunea Romei, puterea lor nu încetează să decline. Dar celţii erau moştenitorii unei protoistorii deosebit de bogate şi
creatoare.

Or, după cum vom vedea, informaţiile aduse de către arheologie sunt de o mare importanţă pentru înţelegerea religiei celtice.

Protocelţii sunt, foarte probabil, autorii culturii zise a “câmpurilor de urne” (Urnfield - desemnată astfel pentru că morţii erau incineraţi şi cenuşa lor depusă în urne, îngropate apoi în cimitire), elaborată în Europa Centrală între anii 1300-700.

Ei locuiau în sate, practicau agricultura, utilizau bronzul şi incinerau morţii. Primele lor migraţii (sec.  X-IX) i-au adus
în Franţa, în Spania şi în Marea Britanie. Între anii 700-600, întrebuinţarea fierului s-a răspândit în Europa Centrală; este
cultura zisă Hallstatt, caracterizată printr-o stratificare socială destul de marcată şi prin rituri funerare diverse.

Probabil că aceste inovaţii au fost rezultatul influenţelor culturale iraniene, vehiculate de cimerieni (originari de la
Marea Neagră). Atunci s-a constituit aristocraţia militară celtică.

Cadavrele (cel puţin acelea ale căpeteniilor) nu mai erau incinerate, ci, împreună cu armele lor şi cu alte obiecte preţioase, erau depuse într-o căruţă şi îngropate apoi în camere funerare acoperite de o movilă.

Către anii 500, în timpul celei de-a doua epoci a fierului, cunoscută sub numele de La Tène,creativitatea artistică a geniului celtic a atins apogeul. Piesele de orfevrărie şi nenumăratele obiecte de metal, scoase la
lumină de săpături, au fost calificate “o glorie a lumii barbare, o mare, deşi limitată, contribuţie a celţilor la cultura
europeană.”

Dată fiind penuria de izvoare scrise asupra religiei, documentele arheologice sunt de nepreţuit. Graţie săpăturilor, se ştie că celţii acordau o mare importanţă spaţiului sacru, adică locurilor consacrate, după reguli precise, în jurul unui altar pe care se efectuau sacrificii.

(După cum vom vedea, delimitarea rituală a spaţiului sacru şi simbolismul “Centrului Lumii” sunt consemnate de autorii antici şi se regăsesc în mitologia irlandeză.) Tot graţie săpăturilor, se ştie că diverse tipuri de ofrande erau depuse în puţuri rituale de doi până la trei metri adâncime.

Ca şi brothros-ul grecesc sau mundus-ul roman,
aceste gropi rituale asigurau comunicarea cu divinităţile lumii subterane. Asemenea puţuri sunt atestate din mileniul al
II-lea; ele erau pline cu obiecte din aur şi argint, îngrămădite în căldări ceremoniale bogat decorate.

(Amintirea acestor puţuri legate de lumea de dincolo şi de comori subterane se regăseşte în legendele medievale şi în folclorul celtic.)

Nu mai puţin importantă este confirmarea adusă de arheologie în legătură cu difuzarea şi continuitatea cultului craniilor. De la cilindrii de calcar decoraţi cu capete stilizate, descoperiţi la Yorkshire şi datând încă din sec. al XVIII-lea î.e.n. şi până în evul mediu, craniile şi reprezentările de “capete tăiate” sunt atestate în toate regiunile locuite de triburi celtice.

S-au scos la lumină cranii depuse în nişe sau încastrate în pereţii sanctuarelor, capete sculptate în piatră, nenumărate imagini de lemn scufundate în izvoare. Or, importanţa religioasă a craniilor a fost dezvăluită de autorii clasici şi, în pofida interdicţiei Bisericii, exaltarea “capului tăiat” joacă un rol foarte important în legendele medievale şi în
folclorul britanic şi irlandez.

Este vorba, desigur, de un cult care îşi afundă rădăcinile în preistorie şi care a supravieţuit în mai multe culturi asiatice până în sec. al XIX-lea. Valoarea magico-religioasă originară a “capului tăiat” a fost întărită apoi de credinţele care localizau în craniu sursa primară a lui semen virile şi sediul “spiritului”.

La celţi, craniul constituia prin excelenţă receptacolul unei forţe sacre, de origine divină, care îl ocrotea pe proprietar de toate primejdiile şi îi asigura sănătate, bogăţie şi victorie.

Pe scurt, descoperirile arheologice fac să reiasă, pe de o parte, arhaismul culturii celtice, şi, pe de altă parte,
continuitatea anumitor idei religioase centrale din protoistorie în evul mediu.

Numeroase dintre acele idei şi obiceiuri aparţineau vechilor tezaure religioase ale neoliticului, dar integrate într-un sistem teologic moştenit de la strămoşii lor indo-europeni.

Uimitoarea continuitate culturală demonstrată de arheologie permite istoricului religiei celtice să folosească izvoare târzii, şi, în primul rând, textele irlandeze redactate între sec. VI şi VIII, dar şi legendele epice şi folclorul care au supravieţuit în Irlanda până la sfârşitul secolului al XIX-lea.



2.Moştenirea indo-europeană

Arhaismul culturii celtice este confirmat şi de alte izvoare. Se regăsesc în Irlanda numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică, iar prozodia este asemănătoare cu aceea din limba sanscrită şi hitită; după cum arată Stuart Piggot, este vorba de  fragmente ale unei moşteniri comune din mileniul al II-lea.

După Myles Dillon, druizii şi brahmanii şi-au conservat
practicile şi credinţele indo-europene care au supravieţuit în lumea gaelică până în sec. al XVIII-lea şi în India până în
zilele noastre.

Studiind riturile funerare irlandeze şi indiene, Hans Hartmann consideră că structura mentalităţii irlandeze este mai apropiată de aceea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei.

Ca şi brahmanii, druizii acordau
memoriei o importanţă considerabilă. Legile irlandeze vechi erau compuse în versuri, pentru a uşura memorizarea lor.

Paralelismul dintre tratatele juridice irlandeze şi hinduse se verifică nu numai în forma şi tehnica lor ci şi în ceea ce
priveşte dicţia lor, uneori.

Amintim câteva exemple de paralelism indo-celtic: postul ca mijloc de a întări o cerere juridică; valoarea magico-religioasă a adevărului; intercalarea în proza narativă epică de pasaje în versuri, în special
dialoguri; importanţa barzilor şi raporturilor lor cu suveranii.

Precizăm că se regăsesc analogii şi cu lumea
sumero-accadiană, explicabile prin contactele indo-europenilor cu popoarele Orientului Apropiat antic.


Din pricina interzicerii rituale a scrierii, nu există nici un text despre religia celţilor continentali redactat de un
autohton. Singurele noastre izvoare sunt câteva descrieri ale scriitorilor greco-latini şi un mare număr de monumente
figurate, majoritatea din epoca galo-romană.

Dimpotrivă, celţii insulari, concentraţi în Scoţia, în Ţara Galilor, şi mai ales în Irlanda, au produs o abundentă literatură epică. În ciuda faptului că această literatură a fost compusă după convertirea la creştinism, ea prelungeşte în mare parte tradiţia mitologică precreştină; şi acest lucru este valabil şi pentru bogatul folclor irlandez.


Informaţiile autorilor clasici sunt ades confirmate de documentele irlandeze. În opera sa, De bello Gallico, Cezar afirmă că galii cunosc două clase priviligiate – cea a druizilor şi cea a cavalerilor – şi o a treia, oprimată, cea a “poporului”.

Este aceeaşi bine cunoscută tripartiţie oglindind ideologia indo-europeană, pe care o regăsim în Irlanda la puţin timp după convertirea la creştinism: sub autoritatea lui rig, societatea este împărţită în druizi, aristocraţia militară şi crescătorii de vite, “bo aririg, oamenii liberi care se numesc pe ei înşişi posesorii de boi (bo).”



Vom avea, mai departe, prilejul să semnalăm alte supravieţuiri ale sistemului religios indo-european la celţi. Precizăm de pe acum că “aceste supravieţuiri comune indo-iranienilor şi italo-celţilor” se explică prin “existenţa unor puternice colegii de preoţi, depozitari de tradiţii sacre, păstrate printr-o severă rigoare formalistă”.

În ceea ce priveşte teologia tripartită indo-europeană, ea se poate încă recunoaşte în lista de zei transmisă de Cezar şi, radical istoricizată, ea supravieţuieşte în tradiţia irlandeză.

Georges Dumèzil şi Jan de Vries au arătat că şefii legendarului neam Tuatha Dè Danann reprezintă, în fond, pe zeii primelor două funcţii religioase, în vreme ce a treia este întruchipată de cei din neamul Fomore, consideraţi drept locuitorii anteriori ai insulei.


Cezar prezintă panteonul celtic într-o interpretatio romana, “Zeul pe care îl  cinstesc cel mai mult, scrie consulul, este Mercur. Statuile sale sunt cele mai numeroase. Ei văd în el pe inventatorul tuturor artelor; ei îl consideră drept călăuzitor
pe drum, cel care poate cel mai mult să-i ajute să câştige banul şi să facă comerţ. După el, ei îl adoră pe Apollo, Marte, Iupiter şi Minerva.

Ei au despre aceste divinităţi aproape aceleaşi concepţii ca şi celelalte neamuri. Apollo alungă bolile, Minerva îi învaţă muncile şi meseriile, Iupiter îşi exercită domnia asupra cerului, Marte domneşte asupra războaielor.”