Adaugat la data: 2010-08-06
de catre: danutza
Numar pagini: 8
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 87.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Caracatitele

CARACATITELE
- Intre mit si realitate -

In lumea nevertebratelor marine, caracatita ocupa un loc aparte datorita capacitatilor de adaptare la mediu, sistemului nervos si a ochiului , ce amintesc de conformatiile intalnite la vertebrate.

Daca mai adaugam modul de deplasare , unic in intregul regn animal , posibilitatea de a-si acoperi retragerea prin lansarea unui nor de “cerneala” ,multitudinea de reactii surprinzatoare si posobilitatile ei de a invata , intelegem de ce oamenii de stiinta au fost uimiti si fascinate de acest animal.

Istorii cu caracatite

Sicilia este despartita de peninsula italica prin ingusta stramtoare a Mesinei, de numai 3,5 km , iar navele care o strabat au de infruntat curenti mareici foarte puternici.

Este o zona extrem de periculoasa, cunoscuta inca din antichitate.

Aici situeaza Homer una dintre nenumaratele peripetii ale lui Ulise, povestita in cantul al X-lea.

Corabia vicleanului grec izbuteste totusi sa treaca prin stramtoarea strajuita de doi teribili monstrii marini, Charybda si Scylla.

Charybda este un vartej, iar Scylla in descrierea pe care Homer o pune in gura lui Circe, ne apare ca  o caracatita cu dimensiuni colosale, avand drept adapost o pestera submarina.

Ulise isi sacrifice sapte matelotei, dar salveaza corabia.]

Dincolo de mit si de fantezia poetului, popoarele antice din spatial Mediteranei- cretaniei, grecii si mai tarziu romanii  - aveau o perceptie corecta a animalului real, molusca foarte des intalinta pe fundurile stancoase din apropierea tarmurilor.

Ba chiar, in mileniile III - II  i.Hr., vremurile de stralucire ale civilizatiei minoice, caracatita era considerate un animal benefic.

Imaginea sa superb stilizata, apare adesea, alaturi de cea a delfinului, pe frescele palatelor si chiar, sculptata, pe ancorele din piatra folosite de corabieri.

Grecii antici, pescari indemanatici, o cunosteau bine, o prindeau cu destula usurinta si o vindeau in piete, alaturi de alte vietuitoare marine, hrana pentru locuitorii mai saraci ai cetatilor, care nu-si puteau permite sa cumpere o bucata de ton.

Fara indoiala, ii urmarisera evolutiile din adancul apei si admirasera unduirea gratioasa a celor 8 brate, prevazute cu doua randuri de ventuze.

Artistii au fost cuceriti de silueta ei ciudata si au reprodus-o, uneori, in decorurile vaselor de ceramica, moelate in secolele al VI-lea si al V-lea i.Hr.

Desenele rosii, executate cu pensula, au linii curgatoare, de mare rafinament, care incanta ochiul.

Caracatita apare si  pe unele monede antice din aceeasi perioada, batute in Eretria, Dikaia, Syracusa, Crotona, etc.

Daca artistii Greciei antice cunosteau aspectul exterior al animalului, naturalistii i-au urmarit atent modul de viata.

Aristotel (384-322 i.Hr) a lasat o admirabila descriere a comportamentului femelei de Octopus in perioada depunerii oualelor si a urmarit dezvoltarea embrionilor.

Marele naturalist si filosof din Stagira observase, de asmenea, schimbarea culorii corpului caracatitei, de la alb la rosu, sub impulsul emotiei si obiceiul de a tulbura apa, lasand un nor de “cerneala”.

Revenind la arta, in mozaicurile romane, cu subiecte din fauna marina, caracatita este totdeauna prezenta, infatisata corect cu aspectul ei real, ca in celebrul mozaic pastrat la muzeul din Neapole.

Istoriile infricosatoare, cu caracatite uriase, ce atacau corabiile si le trageau in adancuri, isi au originea in perioada evului mediu.

Timp de secole, Navigatorii au perpetuat aceste povesti in care, alaturi de caracatite, apareau serpi de mare gigantici sau baleen monstruase, de dimensiunile unei insule.

Maestrii in trucaje clasice de la Hollywood, cetatea filmului au creat destule scene ‘tari” in peliculele cu episoade submarine.

Caracatitele, paznici ai comorilor din adancuri, atacau scafandrii care luptau cu disperare pentru a-si salva viata, spectatorii urmarind cu sufletul la gura confruntarea dintre om si monstrul marin.

Probabil, cam in acelasi mod erau private vechile gravuri, realizate dupa descrieri verbale, caracatita aparand ca un peste cu opt picioare in cartea lui Sebastian Munster, “Cosmografia universala” (1556), si mai reala, dar cu ochi imensi si dimensiuni enorme, in plansa din lucrarea lui Denys de Montfort, “Istoria naturala a Molustelor”, (1801).

Stampele japoneze din sec. XVIII-lea au un dynamism aparte atunci cand infatiseaza caracatie iesite pe uscat si atacand pescari.

Plansele lui Gustave Dore au ilustrat admirabil lucrarea lui Hugo, iar cele ale lui Neuville, lucrarea lui Jules Verne.

Dar in spatele fanteziilor scriitorilor si inventiilor cineastilor se afla un animal cu dimensiuni mult mai modeste si comportament pasnic, ba chair timid, fata de omul coborat in adancul marii. 

Scurta incursiune in sistematica zoologica

Caracatitele sunt moluste marine evoluate, mobile si active, lipsite de cochilie externa (exista doar o pe¬reche de baghete cartilaginoase interne, situate dor¬sal), apartinând clasei Cephalopodelor.

Numele dateaza din 1823 si exprima perfect caracterul esential al acestor animale.

El este compus din doua cuvinte grecesti, kephale, care în¬seamna „cap", si podos, „picior".

Capul este unit direct cu corpul. Iar gura, prevazuta cu doua falci cornoase (asa-numitul „ cioc de papagal") este înconjurata de brate sau tentacule.

Acestea au rezul¬tat din transformarea piciorului de la molustele de tipul scoicilor sau melcilor si sunt in numar de opt la caracatite, care formeaza ordinul Octopoda.

Rudele caracatitelor, sepiile si calmarii (ordinul  Decapoda) au zece brate , dintre care doua sunt mai lungi si prevazute cu ventuze doar la capatul latit (bratele apucatoare sau prehensile).

La Decapode exista si un rest de cochilie interna.

Clasa Cephalopoda este împartita in doua subcla¬se, foarte deosebite ca numar de specii si importanta:Nautiloideele - reprezentate printr-un singur gen actual,Nautilus - al carui corp este adapostit intr-o cochilie formata din camere succesive, doar ultima locuita, celelalte, pline cu gaz, asigurând flo¬tabilitatea animalului - si Coleoideele, care gru¬peaza toate celelalte cefalopode actuale, cam vreo 600 de specii, numar redus, in comparatie cu forme¬le disparute.

Sunt cunoscute peste 10.000 de specii fosile, dar,fara indoiala, ele au fost mai numeroase.

Stramosii cefalopodelor au aparut acum 500 de mi¬lioane de ani , in perioada cambriana. si aveau o solida cochilie externa.

Familia caracatitelor (Octopodide) are o larga  raspândire si este divizata in trei subfamilii (Bathypolypodine, Eledonine si Octopodine), inegale ca numar de specii si diferite în privinta detaliilor  anatomice si a modului de viata.

Genul Octopus, la care ne vom referi cu deosebire, apartine ultimei subfamilii. Specia cea mai  cunosccuta , comuna în Marea Mediteranâ ,dar si in alte zone oceanice, este Octopus vulgaris.

Un animal singuratic

Daca sepiile evolueaza in apropierea fundului marin ,iar calmarii traiesc in masa apei, caracatitele sunt animale strict bentonice, parasind solul submarin doar rareori.

Pol fi întâlnite din apele litorale pâna la adâncimi 150 m, dar pe coastele Irlandei fost pescuite exemplare si de la 400 m.au

Caracatita este un animal solitar, foarte atasat teritoriului sau, pe care vâneaza si pe care-l apara cu îndârjire de intrusi.

Prada sa preferata o formeaza crustaceele - crabi si languste, uneori scoici, cateodata pesti si chiar alte cefalopode.

Are totdeauna un adapost, o cavitate in malul stancos , o gropita acoperita cu pietre sau interiorul unei amfore din încarcatura vreunei nave antice scufundate.

In jurul adâpostului sunt, adesea, resturi din carapacea cranbior sau fragmente din cochilii ramase de la mesele caracatitei , care isi consuma victimele retrasa înauntru.

De altfel ,îsi paraseste ascunzatoarea doar când porneste in  cautarea hranei sau când încearca sa gaseasca un loc mai sigur si cât mai izolat, mai departe de adaposturile altor indivizi, pentru a evita contactele.

Acestea se produc numai in perioada de perechere ,femela revenind apoi repede la viata singuratica, pentru a depune si îngriji ouale.

Expeditiile de vânatoare au loc la ceasul inserarii sau în zori, deplasarile din cursul zilei fiind mult mai scurte.

Pentru prinderea prazilor sunt folosite cele opt brate, fiecare prevazut cu doua randuri de ventuze puternice si unite la baza printr-o membrana.

Animalul capturat este paralizat cu o muscatura care introduce in corp o otrava secretata de glandele salivare, dupa care este sfâsiat cu cele doua falci cornoase.

Cochilia scoicilor este strâpunsa in mai multe locuri , cu ajutorul unei radule , care are rol de pila , aspirarea carnii fiind astfel usurata.Digestia este lunga , durand aproximativ 12 ore.

In realizarea ei un rol esential il are glanda digestiva , care secreta enzime si asigura absorbtia alimentelor ,deja sfaramate si lichefiate , in cecum.

Un mod de deplasare unic

Pentru a întelege cum se realizeaza locomotia sunt necesare câteva cuvinte privind structura corpului.

Acesta este acoperit în întregime de o manta care, pe partea dorsala, este concrescuta cu tegumentul, iar ventral este libera, delimitând un spatiu numit cavitate paleala.

In partea anterioara, deci spre brate, cavitatea paleala comunica cu exteriorul printr-o fanta, care lasa sa patrunda apa ce asigura oxi¬genarea sângelui care circula prin cele doua branhii.

Când muschii circulari ai mantalei se contracta, fan¬ta se închide, iar apa este expulzata cu putere, printr-un fel de de pâlnie al carei tub se deschide la baza bratelor, propulsând caracatita in directie opusa. 

Cu cât muschii se contracta mai puternic, cu atât deplasarea este mai rapida. Schimbarea directiei se face prin orientarea tubului pâlniei, care este foarte mobil sl functioneaza ca o cârma.

Desfacerea brate¬lor încetineste sau opreste deplasarea.

Originalul sistem de locomotie este folosit de animal pentru a se arunca fulgerator asupra prazii, dar si pentru a fugi din fata dusmanilor - murene sau alti pesti de mari dimensiuni.

Pentru a-si asigura retragerea, caracatita foloseste un procedeu care si el este unic.

Elibereaza un nor de „cerneala", a carui forma este, in general, asema¬natoare cu cea a corpului ei.

Aparitia brusca a noru¬lui de „cerneala" deruteaza, pentru moment, urmari¬torul, iar caracatita izbuteste astfel sa se strecoare în fisura unei stânci, la adapost.

Aceasta „cerneala" este de fapt, un pigment negru (melanina) ,amestecat cu mucus , produs intr-o punga ce se deschide in intestin , in apropierea anusului.

Celulele glandulare din peretii pungii sunt cele care secreta melanina stocata si expulzata ,cand caracatita se simte in pericol , sub forma unui nor ce ramane compact timp de zece minute.

Arta camuflajului

Modificarea totala si aproape instantanee a culorii se realizeaza dalorita existentei în derma a unor celule pigmentare specializate, numite cromatofori.

Acestea sunt înconjurate de fibre musculare, aseza¬te radial, a caror contractie dilata celula si astfel densitatea granulelor de pigment se micsoreaza.

Ce¬lula revine la starea ei initiala prin contractia sacului pigmenlar.

Cromatoforii sunt asezati pe mai multe straturi, patru sau cinci de obicei, iar pigmentii lor au culori diverse - galben, portocaliu, rosu. castaniu sau negru, cantitatea acestora depinzând de vârsta animalului.

La exemplarele tinere domina cei galbeni si portocalii.

Mai exista si alte mecanisme care asigura schimba¬rea culorii, de pilda celule care refracta lumina (iridiofori) sau care o disperseaza (leucofori), si apar ca pete albe.

Interactiunea tuturor acestor elemente realizeaza varietatea desenelor din pielea cetalopodelor, dar ele nu depind numai de factorii cromatici, ci si de postura animalelor.