Adaugat la data: 2010-09-22
de catre: danutza
Numar pagini: 3
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 32.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Caderea Constantinopolului

Caderea Constantinopolului

Capitala lumii, Roma, a fost cucerita de Constantin si apoi mutata la Bizantia pe la anul 300.

Odata cu puterea politica, s-a mutat si cea birocratica, materializata prin arhiva imperiala.

Putem banui ca cele mai marete documente antice concentrate la Roma au ajuns in final la Constantinopol.

La caderea Constantinopolului sub Mehmet II, netrebnicii pagini au incendiat orasul, unul din focarele principale fiind Arhiva Imperiala. Se spune ca ar fi ars trei zile si trei nopti cu flacari pina la cer.

Saracia informatiilor din perioada asa zis "intunecata" a Europei este direct legata de dezastrul istoric al Constantinopolului.

Este deja cunoscut ca perioada "intunecata" nu a fost de fel asa, cu o viata infloritoare si moderna emanata de la Constantinopol.

Daca este ceva intunecat, provine din cenusa celui mai longeviv si impunator Imperiu al tuturor timpurilor, cel Roman. Pierderile culturale si istorice rezultate din iresponsabilitatea hoardelor mongolo-turcesti este incomensurabila si poate fi comparata cu dezastrul Alexandriei Egiptene.

Asediul Constantinopolului a început la 3 Aprilie 1453. Impãratul Constantin XI Dragases (1448-1453) avea circa 9000 soldati, în mare parte italieni, condusi de Giovanni Giustiniani Longo.

Primele asalturi sunt respinse; mai ales cel din 18 Aprilie, la care participã si sultanul. La 21 Aprilie, turcii realizeazã o actiune spectacularã; 70 vase au fost transportate pe colina din Pera, cu ajutorul scripetilor, alunecând de acolo pe uscat, ca pe apã, în Cornul de Aur, de unde putea controla manevrele bizantinilor.

La 23 Mai, pe un pod de pontoane, armata turcã atacã. Hotãrît sã termine cu ''ghiaurii'' (crestinii), consiliul de rãzboi turc declanseazã ultimul atac în noaptea de 28/29 Mai 1453. Autoritãtile civile si religioase ale Constantinopolului, în frunte cu împãratul, au participat la o Sf. Liturghie în catedrala Sf. Sofia, s'au împãrtãsit si au plecat sã apere cetatea.

Lupta a fost crâncenã.Tunul lui Orban (Urman) sparse zidul, un gol de 30 m., lângã Poarta Sf. Roman. Masacrul turcesc a fost teribil. Trei zile orasul a fost prãdat. Sf. Sofia a fost transformatã în moschee.

Au fost, însã crutate, biserica Sf. Apostoli, bisericile din cartierul Studion si cele din Fanar, sultanul gândindu-se la un statut juridic al crestinilor în cadrul statului turc, primul Patriarh dupã 1453 devenind Ghenadios Scholarios care era si etnarh (conducãtor politic) prin ''berat'' - ul (porunca scrisã) sultanului.Astfel a luat sfârsit Imperiul bizantin, dupã mai bine de o mie de ani de existentã.

Venetienii aflati în oras au luptat cu vitejie pentru apararea sa. Cel care i-a condus a fost însusi bailul Girolamo Minotto care, dupa victoria otomana, va fi decapitat împreuna cu fiul sau si cu alti sapte patricieni venetieni .

Alti 29 de patricieni venetieni au fost capturati, împreuna cu 600 de soldati, iar pierderile materiale totale ale Venetiei s-au ridicat la aproape 200 000 de ducati .

În aceasta situatie, dupa ce a anuntat, papei si lui Alfons V, la 30 iunie, caderea Constantinopolului, Venetia fiind primul stat italian care a aflat vestea, cu o zi mai devreme, la 29 iunie , Senatul a hotarât, la 5 iulie, sa trimita la sultan, pe lânga Bartolomeo Marcello, si pe Niccolò Sagondino , iar la 12 iulie a ridicat valoarea cadourilor ce vor fi facute sultanului de la 500 la 1 200 de ducati .

Peste alte câteva zile, la 17 iulie, Bartolomeo Marcello primea noi instructiuni conform carora trebuia sa arate sultanului ferma dorinta de pace a Venetiei, sa ceara restituirea navelor venetiene capturate, sa spuna ca are împuternicirea necesara pentru a confirma pe loc pacea din 1446, dar daca sultanul are alte pretentii, el le va comunica Senatului. Simultan, venetienii cautau sa-si întareasca pozitia în negocieri si prin realizarea pacii în Italia si prin cucerirea unor foste posesiuni bizantine în Moreea, dar, pentru moment, au esuat în ambele directii.

Din aceasta cauza ei au fost obligati sa accepte propunerile de pace formulate de sultan, la 15 ianuarie 1454 si sa semneze definitiv pacea, la 23 aprilie acelasi an , dar în conditii ceva mai putin avantajoase decât cele anterioare, stabilite în 1446.

In ciuda acestei paci, care salva o parte importanta din privilegiile sale comerciale, Venetia a înteles, dupa caderea Constantinopolului, ca o ciocnire majora cu Imperiul otoman devenea inevitabila si decisiva pentru destinul pozitiiilor sale din Romania si Levant  , ciocnire care va avea loc în timpul îndelungatului razboi din 1463-1479si se va termina în dezavantajul ei, raportul de forte din Mediterana Orientala fiind radical modificat în favoarea turcilor.

În 1453 statele italiene erau mai putin interesate însa de apararea Constantinopolului decât de razboiul care le diviza pe ele însele, opunând alianta dintre Milano si Florenta, aliantei dintre Venetia si Alfons V.

De aceea fiecare cauta sa-si gaseasca aliati în exterior, interesante, în acest sens, fiind tentativele facute pe lânga Iancu de Hunedoara.

Fiecare dintre cele doua aliante ar fi dorit o interventie militara a acestuia în Italia în favoarea sa, dar Iancu a considerat de datoria lui sa-i împace pe beligeranti pentru a putea, dupa aceea, sa le îndrepte fortele contra turcilor, ceea ce explica faptul ca s-a lasat atras în aceste tratative. Pâna la urma însa, nici una din parti nu si-a atins obiectivele.

Din toate cele spuse pâna aici putem trage concluzia ca, în 1453, în ciuda temerilor provocate în lumea crestina de ofensiva otomana decisiva împotriva capitalei bizantine, nu existau forte capabile în Europa sa ofere un sprijin rapid si eficient pentru a salva Constantinopolul de la o iminenta prabusire finala.

Iancu de Hunedoara, care încercase de mai multe ori, dar fara succes, sa-i scoata pe turci din Europa, s-a vazut de data aceasta în imposibilitatea de a întreprinde ceva pentru a salva marele oras si a fost obligat de împrejurari sa asiste pasiv la cucerirea lui de catre acestia, cucerire care a consfintit definitiva instalare a lor pe pamântul european.

Consecintele cuceririi Constantinopolului de catre turci au fost deosebit de favorabile pentru acestia, deoarece le-au deschis un câmp, practic nelimitat, de expansiune în zona Marii Negre si de-a lungul Dunarii, spre Europa Centrala.

În schimb, pentru statele italiene, pentru Ungaria si pentru spatiul românesc consecintele au fost la fel de negative pe cât de favorabile au fost ele pentru otomani.

Exista, totusi o diferenta: daca italienii simteau si vedeau ca balanta puterii politice si militare din întreg Levantul, din Mediterana Orientala, Marea Neagra si Peninsula Balcanica, începea sa încline tot mai mult de partea Imperiului otoman, sursele lor de comert, de prosperitate si de putere fiind grav amenintate, ceea ce nu le ameninta, decât poate indirect, fiinta lor statala si putea doar sa le arunce în rândul puterilor de rang inferior, în schimb, pentru tarile române, la fel ca si pentru Ungaria, caderea Constantinopolului putea sa însemne o limitare drastica a independentei lor, chiar, în anumite împrejurari, desfiintarea ei completa si definitiva, însotita si de disparitia statului, asa cum s-a întâmplat în cazul ultimei care, dupa numai câteva decenii, se va prabusi definitiv în urma bataliei de la Mohács (1526).

Pentru turci, una din consecintele imediate ale cuceririi Constantinopolului a fost aceea ca ei au pus stapânire absoluta asupra navigatiei prin strâmtorile Bosfor si Dardanele si au început politica de cucerire a întregului bazin al Marii Negre, politica ce se va încheia cu succes, peste trei decenii, în 1484, când vor fi cucerite ultimele bastioane crestine importante, cetatile moldovenesti Chilia si Cetatea Alba.

Atât controlul Strâmtorilor, cât si controlul întregii navigatii din Marea Neagra erau necesare Imperiului otoman din mai multe motive.

Pentru a asigura securitatea deplina a legaturii dintre Anatolia si Rumelia, precum si pentru înlaturarea primejdiei unui atac prin surprindere asupra capitalei, pentru asigurarea aprovizionarii Istanbulului, pentru a pune capat si a se substitui dominatiei economice si politice a statelor maritime italiene, pentru obtinerea de beneficii în favoarea tezaurului otoman din activitatea comerciala a regiunii, în care statele tributare se bucurau de un regim preferential.

Din toate aceste motive, în vara anului 1453, statele riverane Marii Negre au fost somate, prin ultimatumuri, sa se supuna noului stapânitor de pe malurile Bosforului.