Referate
Banchetul lui Platon
Banchetul lui Platon
Scurta analiza a „Banchetului” lui Platon
Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la discursul lui Socrate.
Este foarte sigur ca alte cinci discursuri contin o mare parte de adevar, pe care Platon îl retine pentru propria sa teorie.
Voturi:0
de catre: danutza
Numar pagini: 8
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 74.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0
Din referat: Banchetul lui Platon
Banchetul lui Platon
Scurta analiza a „Banchetului” lui Platon
Pentru a aborda analiza Banchetului, noi ne putem opri la discursul lui Socrate.
Este foarte sigur ca alte cinci discursuri contin o mare parte de adevar, pe care Platon îl retine pentru propria sa teorie.
Dar trebuie sa recunoastem de asemenea ca aceasta parte de adevar fiind lamurit degajata în discursul lui Socrate, uneori cu referinta la opiniile unora sau altora, acest ultim discurs trebuie sa demonstreze valabilitatea doctrinei platoniene despre Iubire.
Avem deci nevoie sa analizam doar aceasta parte a Banchetului.
O studiere a iubirii se împarte evident în doua parti: se va determina mai întâi natura sa, mai apoi se va spune care sunt efectele sale: acesta-i planul lui Aghaton.
Nu e suficient totusi de a afirma necesitatea de a defini, apoi, imediat dupa, sa ne marginim la laudarea meritelor a ceea ce trebuie sa definim.
Care este deci natura iubirii ?
A. Iubirea este scopul iubirii.
Trebuie mai întâi sa privim în fata aceasta întrebare despre natura iubirii într-o maniera foarte generala.
Dragostea este prin esenta dragostea de ceva, sau nu ? întrebarea pusa e analoga la aceasta, a carei ocazii ne este precis furnizata prin posibilitatea de a interpreta prima întrebare într-un mod gresit: un tata sau o mama, în calitate de tata si de mama nu au nevoie ei de ceva, sa stie de la un fiu sau de la o fiica?
De asemenea vom spune , dragostea e neaparat dragostea de ceva.
Daca iubirea este iubirea de ceva, de ce anume ? aceasta noua întrebare trebuie sa fie examinata cu aceeasi generalitate ca si precedenta.
Poti sa raspunzi spunând ca iubirea doreste ceea ce iubeste si, ca daca ea doreste, înseamna ca ei asta-i lipseste.
Aici nu-i o simpla verosimilitate, dar o consecinta necesara de premise puse: un om mare si puternic, de exemplu, nu va dori sa fie mare si puternic, caci el de acum este astfel.
E posibil ca un observator superficial sa pretinda totusi ca dorinta poarta deseori ceea ce ai sau sa fi eu sanatos sau bogat, asta nu ma-mpiedica sa doresc sa fiu sanatos, sa doresc sa fiu bogat.
Dar va trebui atunci sa raspunzi ca ceea ce-ti doresti, de a fi sau de avea , în continuare, sau de a fi înca ceea ce esti acum.
Iubesti deci ceea ce n-ai acum, sa stii pastrarea de sine în viitor de care sa te bucuri acum.
Însa iubirea, se spune, e iubirea frumosului si nu a urâtului.
Daca iubirea este iubirea a ceea de ce esti lipsit, trebuie neaparat de admis ca iubirea e lipsita de frumusete, ca prin urmare, contrar a ceea ce spune Aghaton, nu este frumoasa.
Exista o serie irezistibila de consecinte asupra identificarii frumosului si binelui.
Dar din faptul ca iubirea nu este frumoasa, nici buna, nu rezulta sa fie neaparat rea. Se va spune deci despre iubire ca este ceva intermediar între frumos si urât, între bun si rau: începând de aici personajul lui Diotime intra în scena.
Dar toata lumea oare nu e de acord sa recunoasca ca iubirea e un mare zeu?
Însa cum asta ar fi posibil, caci zeii poseda tot ce-i frumos si bun si ca iubirea, din contra e lipsita de frumos si de bine? Nu poti spune totusi ca iubirea este nemuritoare.
Mai ales ca mai înainte, trebuie sa vedem în ea o fiinta intermediara, intermediara între nemuritor si vesnic. În alti termeni, ea nu e un mare zeu, ea e un mare geniu.
Un demon de acest gen este un intermediar între zei si oameni : de la unii la altii nu poti avea o comunicare imediata, demonii sunt atunci acolo, pentru a transmite mesajele si ofrandele zeilor.
Pentru a aduce de asemenea oamenilor ordinele zeilor si remuneratiile pentru ofrandele primite.
Ei îndeplinesc functia de intermediar între sfera divina si sfera muritoare si astfel dau universului unitatea si legatura sa.
La un om sau altul, genii dau cunostinte si asta îi face sa fie pe drept geniali.
Inspiratia geniala lipseste la ceilalti care nu poseda acest contact cu divinul, acela nu va fi decât un fauritor în domeniul sau si nu un geniu.
Aceste gene sunt într-un numar mare si iubirea este unul dintre ei.
Care este originea acestui geniu. Pentru a o întelege trebuie sa revenim la nasterea lui Eros pentru a verifica calitatile proprii naturii sale. În ziua nasterii Afroditei, zeii facura un mare ospat.
Printre comeseni se gasea Poros (spiritul câstigului, belsugului) fiul lui Metis (întelepciunea).
La sfârsitul mesei Penia (saracia), veni la usa pentru a cersi câte ceva.
Ea zari pe Poros si îsi dadu seama în mizeria sa de a avea un copil de ala el si ea concepuse iubirea.
Toate calitatile dragostei se explica prin aceasta origine. Cum el a fost generat în timpul sarbatorii nasterii Afroditei, el ramâne însotitorul sau si servitorul sau.
Afrodita e frumoasa si e o frumusete a naturii ca iubirea sa fie amoroasa. În calitate de fiu al Peniei (saracia) el e mereu sarac, el nu este nici gingas, nici frumos cum se crede, dar murdar; el merge cu picioarele goale, n-are locuinta, n-are niciodata alt pat decât pamântul dur, culcându-se sub frumoasa stea, sub porti sau pe drumuri, mereu localizat în aceeasi saracie lucie.
Din alta parte, fiindca se trage de la tatal sau, el sta mereu la pânda la ceea ce-i frumos si bun, el e îndraznet, înaintând cu iutime, plin de ardoare, vânator abil, combinând necontenit vreun artificiu, dornic de a sti si priceput în gasirea mijloacelor de a ajunge, utilizând toata existenta sa în eforturi filosofice, va sa zica, în vederea obtinerii întelepciunii.
Surprinzator de abil ca vrajitor, magician, sofist. Aceasta enumerare în forma succesiva a calitatilor opuse iubirii în calitate de fiul lui Poros si a Peniei (ca si dorinta amoroasa), conduce la o determinare sintetica a naturii sale, ca si analiza generala, convinsa în prima parte, se gaseste astfel desavârsita.
Natura sa, vom spune noi, nu este nici muritoare, nici eterna, dar în cursul uneia si aceleiasi zile, ea este stinsa, apoi revine la viata.
Tot ceea ce el gaseste mediocru de a dobândi i se scurge din mâini.
Astfel ca el nu este niciodata fara resurse si niciodata fara belsug.
De asemenea privind stiinta si ignoranta, el este într-o stare intermediara.
Ratiunea consta în aceea ca oricine este întelept (si acesta e si cazul zeilor) nu poate avea dorinta de a deveni întelept si prin consecinta nu mediteaza, nu face eforturi pentru a sti, n-are dorinta sincera de a cunoaste.
Aceasta e valabil si pentru ignoranti, ei nu cunosc starea lor si ei nu doresc sa dobândeasca ceea de ce nu se cred lipsiti si nu gândesc ca au necesitate.
De altfel cunoasterea este printre cele mai frumoase lucruri care exista si spunem ca e frumos ca iubirea este iubirea. Deci iubirea, datorita aceleasi origini, e prietena întelepciunii. Asta e natura iubirii, asta e esenta sa.
B. Efectele dragostei
Trebuie acum sa ne-ntrebam asupra efectelor iubirii, asupra rolului ei în viata umana. E foarte evident de altminteri ca aceasta determinarea rolului iubirii ne va ajuta sa întelegem mai bine natura.
Se va începe prin a face aceasta cercetare dintr-un punct de vedere general, astfel încît sa descoperim o formula, care ne va arata apoi aplicatiile.
Cuvîntul iubire e utilizat de obicei într-un sens restrîns si este aplicat numai lucrurilor frumoase. Dar sensul cuvîntului în realitate e mult mai desfasurat.
Iubirea nu-i cercetarea unui scop stabilit. Ea nu-i cercetarea unei simple parti care-ti lipseste. Noi vom avea o definitie satisfacatoare plecând de la ideea ca iubirea este dorinta lucrurilor bune, a fericirii.
Aceasta dorinta se exprima prin dorinta bogatiei n afaceri sau în chiar a exercitiilor trupesti, sau dorinta sincera de a sti. Noi iubim ceea ce contribuie la fericirea noastra, la bucuria noastra.
Dorinta astfel participa la bine si la bunatate, chiar daca noi stim unde se gasesc. Si totusi noi nu folosim în acele cazuri termenii de iubire si de amant.
De fapt, cine iubeste, iubeste lucrurile bune?
De fapt noi iubim ca ele sa ne apartina si chiar pentru totdeauna.
Dragostea rimeaza cu eternitatea. Daca am reusit sa gasim ceea ce ne apartine, noi suntem fericiti. Deci posesia binelui îl face pe om fericit.
În sens larg deci, putem spune ca iubirea este dorinta comuna a tuturor oamenilor care poseda binele.