Adaugat la data: 2010-10-08
de catre: danutza
Numar pagini: 3
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 138.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Argumentari testare nationala

Demonstrarea faptului că o operă literară este un pastel

Iarna

de Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri este creatorul pastelului în literatura română şi unul dintre reprezentanţii săi de seamă. El a înfăţişat prin pastelurile sale diferite peisaje între care ţinutul Mirceştilor, fenomene ale naturii sau muncile agricole.
     
În strânsă legătură cu aspectele înfăţişate, poetul şi-a exprimat direct propriile sentimente, realizând numeroase imagini artistice cu ajutorul figurilor de stil.
     
Prima notă caracteristică a pastelului – descrierea uni aspect din natură – se întâlnesc şi în poezia „Iarna”, deoarece poetul zugrăveşte o imagine de ansamblu a naturii copleşite de ravagiile iernii, peisajul fiind însufleţit, în final, de apariţia soarelui.
     
El are în vedere toate fenomenele specifice acestui anotimp: zăpada abundentă, frigul („fiori de gheaţă”) şi permanenţa ninsorii în timp şi spaţiu, căci ninge în permanenţă, iar întinderile s-au îmbrăcat în haina albă a iernii („de o zale argintie se îmbracă întreaga ţară”). Peisajul pustiei („pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum/ Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum”) se însufleţeşte o dată cu apariţia soarelui care străluceşte şi desmiardă oceanul de ninsoare.
     
Ca în orice pastel, în strânsă legătură cu aceste aspecte descrise, poetul îşi exprimă direct propriile sentimente. Astfel, la început, el pare uimit, înfiorat în faţa spectacolului măreţ, fantastic, dar ciudat, al iernii.

Apoi, când ninge în permanenţă şi iarna devine atotputernică în timp şi în spaţiu, îşi fac loc sentimentele de nelinişte, de teamă, care se transformă mai târziu într-o puternică stare de încordare, într-o senzaţie de halucinaţie, izvorâte din neputinţa de a se împotrivi ravagiilor iernii.
    
Registrul afectiv se schimbă însă o dată cu apariţia soarelui, când sunt exprimate

Bucuria, satisfacţia, dragostea de viaţă care înlocuiesc încordarea şi teama de până acum.
    
Fiind un pastel, deci, implicit, o descriere literară, şi în poezia „Iarna” sunt prezente imaginile artistice, între care predomină cele vizuale.

Peste tot este prezentă culoarea albă în toate nuanţele ei, de la cenuşiul fumului care iese în „clăbucii albi”, până la albul strălucitor al soarelui şi al „oceanului de ninsoare”, unde argintiul pur se îmbină cu auriul estompat.

Aşa se explică faptul că figura de stil cel mai des folosită în descrierea peisajului este epitetul cromatic „fluturi albi”, „umeri dalbi”, „zale argintie”, „clăbucii albi”, etc., căruia i se adaugă comparaţiile: „ca un roi de fluturi albi” şi „ca fantasme albe”, sporindu-se astfel senzaţia de potop hibernal halucinant.
    
În finalul poeziei apare şi o imagine auditivă(clinchetul zurgălăilor), de o rară delicateţe, care vine să rupă monotonia vizualului, a albului care domină. Aceasta imagine este realizată prin intermediul epitetului personificator „voios”, antepus verbului determinant(„voios răsună”).

Datorită acestor imagini predominant vizuale, poezia apare ca o veritabilă pictură, iar prin dimensiunile peisajului descris şi prin alegolizarea iernii, ea devine adevărat tablou în versuri.
   
După cum se observă din cele arătate anterior, prin caracterul ei descriptiv, prin exprimarea directă a sentimentelor şi prin realizarea unor impresionante imagini artistice, poezia „Iarna” are toate notele definitorii ale unui pastel, ilustrând în mod strălucit această specie literară.

Lui i se alătură şi alte pasteluri din creaţia lui Vasile Alecsandri, la fel de realizate artistic, în care poetul îşi dezvăluie admiraţia bogăţiei sufletească.



Demonstrarea faptului că o operă literară este un imn

Deşteaptă-te, române!

de Andrei Mureşanu

     
Imnul, ca specie literară, a apărut din cele mai vechi timpuri, ca un cântec solemn de preamărire a zeilor, a eroilor legendei, lărgindu-şi apoi conţinutul , pentru ca în secolul al XIX-lea, o dată cu formarea naţiunilor să apară imnurile naţionale.
     
Acestea sunt cântece patriotice, solemne, adoptate de o ţară sau alta, care exprimă idealurile de unitate naţională ale unui popor, dorinţa de libertate şi solidaritate a acestuia.
     
În imnuri sunt prezente invocaţiile retorice, îndemnurile, se apelează la invocare sau la meditaţia solemnă.
     
Toate aceste trăsături specifice imnului se întâlnesc şi în poezia ”Deşteaptă-te, române!” de Andrei Mureşanu, care, după Revoluţia din Decembrie 1989, a devenit imnul naţional al României.
     
Această poezie, fiind un imn, este în primul rând o operă lirică şi autorul exprimă în mod direct şi propriile sentimente de dragoste, de admiraţie şi de preţuire faţă de ţară, îşi exprimă propria opţiune pentru libertate şi unitate naţională şi se contopeşte cu idealurile poporului în numele căruia vorbeşte, dovadă fiind formele pronominale şi verbele de persoana I plural: „noi”, „ale noastre”, „nostru”, „să dăm”, „păstrăm” etc.
     
Exprimarea directă este dovedită şi de prezenţa unor substantive în vocativ: „române”, „măreţe umbre”, „preoţi” şi a unor verbe la imperativ: „deşteaptă-te”, „priviţi”, „uniţi-vă” etc., în felul acesta poetul adresând şi anumite îndemnuri şi dând poeziei un ton agitatoric, patetic, profetic şi solemn.
     
Prezenţa acestora (a îndemnurilor) este o altă trăsătură a imnului şi poetul îndeamnă mai întâi la deşteptare naţională şi la acţiune: „Deşteaptă-te române din somnul cel de moarte”, „croieşte-ţi altă soartă”. Este adresat apoi îndemnul ca românii să dovedească prin fapte că sunt urmaşii demni ai romanilor, ca spre final să-şi facă loc îndemnul la unitate naţională („români din patru unghiuri/Uniţi-vă-n simţuri”).
     
Această poezie fiind un imn, poetul vorbeşte şi despre idealurile de unitate naţională şi de libertate ale poporului. Astfel, în faţa destinului, românii sunt uniţi, gata să sară ca „lupii-n stâne”pentru apărarea patriei iar opţiunea lor este una singură („Viaţă-n libertate, ori moarte strigă toţi”) preferând moartea glorioasă unei robii umilitoare („Murim mai bine-n luptă cu glorie deplină/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ”).
     
Pentru a fi mai convingător, poetul apelează la evocare, vorbind despre neîmplinirea idealului de unitate naţională („oarba nemurire”) pe care jură însă să-l ducă la împlinire contemporanii („jurăm să fim pururea fraţi”), despre robia îndurată de-a lungul veacurilor, pe care românii n-o mai acceptă sub nici o formă („vii nu o primim”, „dar morţi numai o dăm”).
     
Ca în orice imn îşi fac loc şi aici invocaţiile şi interogaţiile retorice: „Deşteaptă-te, române!”, „Priviţi, măreţe umbre”, „N-ajunse despotismul…”, „N-ajunse iataganul” etc.
     
În aceiaşi termeni patetici autorul pune în evidenţă motivele luptei şi ale jertfei şi realizează unele trăsături ale poporului nostru: curajul, vitejia, dorinţa de libertate, de unitate, spiritul de sacrificiu, dragostea de patrie.
    
Calităţile de imn ale acestei poezii au fost intuite, încă de la apariţia ei, de către Nicolae Bălcescu, care o considera „Marseilleza românilor”, datorită caracterului ei retoric de proclamaţie sau manifest.