Adaugat la data: 2010-08-24
de catre: danutza
Numar pagini: 6
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 49.5 KB
Downloads: 1
Credite: 0

Din referat: Antim Ivireanu

Antim Ivireanu


O figura enigmatica, in preajma legendei, este aceea a lui Antim, care, in amintirea locului sau de obarsie, si-a mai spus si Ivireanul.

Nascut, asadar, in Iviria, vechea denumire a Gruziei. Descins in Tara Romaneasca, Andrei (pe numele sau de mirean) s-a integrat pana intr-atat noii ambiante, incat unii au presupus fie ca se tragea dintr-o familie de emigranti romani pripasiti in regiunea Azovului, fie ca venise la noi inca din copilarie, pribegind o vreme prin Moldova.

In lucrarea “Cateva ore la Snagov”, A.I. Odobescu il socotea a fi un calugar roman din manastirea Ivir, de la muntele Athos.

Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, stia despre Antim ca ar fi provenit dintr-o familie înstarita si ca, printr-o trista întorsatura a soartei, ajunsese rob la turci.

De captivitatea adolescentului ivrean, N. Iorga se îndoieste, sub cuvânt ca nici un razboi nu bântuia pe atunci în tinuturile Caucazului.

Dar Al. Piru afirma, ca si când ar detine dovezi peremptorii, ca raptul s-a produs când Andrei, fiul lui Ioan si a-l Mariei (nume care nu prea au rezonanta gruzina, vor fi fost românizate de Antim în testamentul sau), avea 16 ani.

Nici despre anul nasterii nu se pot face decât aprecieri ca: 1650 sau 1660.

Din robia otomana va fi rascumparat de Patriarhia ecumenica din Constantinopol sau, dupa alte ipoteze de alti georgieni de prin Peninsula Balcanica. La Academia Patriarhiei ortodoxe, profesor de filosofie era Ilie Miniat, si printre cei ce l-au audiat se numara si Dimitrie Cantemir.

Printre atâtea necunoscute înzestrarea generala a acestui “om de multe arte”, definea N. Iorga, sta înafara oricarei îndoieli si poate ca tocmai talentele lui putin obisnuite sa-I fi înlesnit eliberarea, iar mai târziu sub patronaj brâncovenesc, o ascensiune, prea sfidatoare pentru vitregia vremurilor de atunci, pentru ca totul sa nu se sfârseasca tragic.

O înaltare si o prabusire, s-ar spune, de personaj shakespearean, daca vicisitudinile unei istorii zbuciumate n-ar fi pus la cale si în tarile române cu o staruinta funestra, acelas scenariu sângeros, decapitarea lui Brâncoveanu si acelor 4 feciori ai lui Barbarie care a cutremurat lumea crestina si chiar turcimea, sugrumarea voievodului Stefan Cantacuzino, a stoinicului Constantin Cantacuzino, etc.

Ca monarh sau ca simplu mirean (cei mai multi biografi înclina sa creda ca s-a calugarit în tara, nu la Constantinopol), Andrei (Antim) soseste în rastimpul dintre 1688 (la 9 noiembrie se înscauneaza Brâncoveanu) si 1690.

“Eu, aici în tara, n-am venit de voia mea, nici de vre-o saracie sau lipsa, nici manastirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila”,  avea sa aminteasca el domnitorului.

“Mai mult chiar decat Constantinopolul Tara Româneasca era atunci centrul ortodoxismului, rezistenta sigura si iubita a prelatiilor”, afirma N. Iorga în Istoria lieraturii române din secolul al-XVIII-lea.

La Bucuresti sau la Târgoviste se respira mai în voie decât la Stambul, unde Coranul si Padisahul ridicau fel de fel de oprelisti, tiparnita de pilda, era socotita o nascocire ghiaura, o blestemata vrajitorie.

Pe pamântul tarii românesti între Carpati si Dunare, armele tac si muzele au mai multa cautare.

În Valahia, în aceasta perioada este un climat favorabil, în care scoala (academia domneasca din chiliile Manastirii Sf. Sava, scoala domneasca de “slovenie” de la biserica Sf. Ghiorghe-Vechi, scoala de la Coltea, înfiintata de Matei Cantacuzino), slujita de profesori ilustrii (Sevastos Kimenitul, Ioan Comnea, Gheorghe Maiota, Panaiot Sinopeus, Gh. Trapezundiul, Maxim Peloponezianul), intra pe un mal neted ceea ce stimuleaza odata mai mult o activitate tipografica pâna atunci discontinua.

La Bucuresti functiona o tipografie înfiintata în 1678 de mitropolitul Varlaam al Tarii Românesti,unde în 1688 iese de sub tipar Biblia talmacita, printre altii de fratii Radu si Serban Grecianu.

Pâna în toamna anului 1691, 8 carti fusesera imprimate. Aici începe sa lucreze smeritul între ieromonarhi Antim. Ca a deprins rosturile meseriei la Constantinopol sau în tara, pe lânga Mitrofani, fostul episcop de Husi, nu se prea stie, iar opiniile sunt împartite.

În orice caz, este mai putin probabil ca ar fi ucenicit la Buzau si cu atât mai hazardate sunt presupunerile despre Moscova sau Kiev, ori Venetia.

Logic pare ca Brâncoveanu sa fi adus în tara un tâner despre a carui pricepere în arta tipografica începuse sa se vorbeasca.

S-ar putea ca acest fapt sa fi fost real si ca Andrei din Ivir sa se fi instruit înca de la Tiflis (Tbilisi), unde sub regele Arcil functionase o tipografie utilata la Amsterdam.

Obscurantismul Portii interzicea drastic asemenea activitati pentru islamism subverside.

Poate, totusi la Bucuresti? În biografia lui Antim cu trena ei de incertitudini înca o dilema… pâna si autenticitatea chipului saupictat în pronausul Manastirii Govora, ca si la Strehaia si Fedelesoiu, nu e fara dubii.

Desavârsit în toate mestesugurile, î-l magulea, în cunostinta de cauza nemesul Mihail Istvanovici, discipolul sau cel mai destoinic.

Un profil renascentist s-ar spune arhipastorului Ungrovlahiei. I se dusese vestea ca sculptor si xilograf, zugrav de biserici, caligraf si miniaturist, topograf (I se datoreste prima schita topografica realizata în Tara Româneasca, a mosiei Negovan, în 1696), în fine orator ecleziastic.

Legenda îl însoteste pe acest “degno e virtuoso arcivescovo” înca din timpul vietii. Însasi Patriarhia ecumenica,

la înscaunarea Ivireanului, îl omagia ca pe un barbat de cinste si evlavios, si împodobit cu virtutiile ce se potrivesc cu vrednicia arhiereasca.

Timpul a mai remodelat contururile acestei stralucitoare efigii, limpezind totodata personalitatea artistului.

Daca nu Antim a fost acela care a zugravit capela bisericii din Râmnic si nu el a migalit medalioanele din Chipurile Vechiului si Noului Testament, daca numai traditia sustine ca ar fi sculptat usa de stejar de la intrarea Manastirii Tuturor Sfintilor pe care a ctitorit-o, îi ramân tipografului si oratorului, deloc strain de alte maiestrii suficiente merite care sa-i adevereasca renumele.

Aptitudinile lui, între care cele de poliglot, adica stia gruzina, greaca, mai putin turca si poate araba, învata uimitor de repede slavona si româna ceea ce îi înlesneste ascensiunea în ierarhiea bisericeasca.

“Cel mai mic între ieromonarhii” de la Tipografia Mitropoliei (care se va numi Domneasca, având în frunte de la 10 iunie 1691 pe Antim) care ajunge curând egumen la Manastirea Snagov la 2 mai 1696 – 21 mai 1704; din 1701 lucra însa din nou la tipografia domneasca.

Mai târziu ajunge episcop de Râmnic la 7 martie 1705 – 27 ianuarie 1709, pentru a fi înaltat pe 28 ianuarie 1708 în spena arhieriei, înscaunarea având loc la 22 februarie.

“Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugaciuni”, avea sa-i scrie el lui Brâncoveanu, când relatiile lor se crispeaza.

S-au înteles bine un timp, domnitorul care era un cuget evlavios si vladica, dar nu se potriveau la fire si din motive ce nu tin numai de psihologie, era de asteptat o neântelegere între ei.

Antim purtând în suflet trauma unei adolescente urgisite si ostilitatea nelecuita fata de cei care-i asupreau Georgia natala, nu are tactul si clarviziunea voievodului care, recurge la eschive precaute si tactici furtive pentru a pastra integritatea unei tari amenintate de trei imperii trufase si tentaculare.

Faptul ca Brâncoveanu, în ciuda angajamentelor lui militare, ezita sa-si trimita ostile în lumpta de la Stanilesti din 1711, încheiata nefericit pentru tarul Petru I, cu care se aliase Cantemir, nu-l satisface pe voievod.

Astfel promt si cu eleganta Voda îi cere grabnic demisia lui Antim, datorita numeroaselor vinovatii ce i-au fost puse în cârca pe nedrept, sa faca astfel paretisis pentru a nu fi nevoit sa ceara patrierhiei caterisirea.

Antim Ivireanul se apara în doua scrisori catre domn, una din 13 ianuarie si una din 3 februarie 1712, cu irezistibila elocinta si un apel sentimental: “Nu ma lasa sa es obidit si cu lacramile pe obraz”, si neâtelegerea se aplaneaza însa încrederea între cei doi se frânge.

Insinuarile care îl vizau pe Antim nu erau lipsite de orice temei, dar în esenta el avea dreptate, de vina erau “întâmplarile vremii”.

Un alt conflict care are în Antim Ivireanu un protagonist de o demnitate impunatoare, a fost acela cu Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului ale carui ingerinte ale treburile bisericii ortodoxe române sunt contrate într-o argumentatie strânsa, taioasa cu nuante de sarcasm.

“Si mai de râs este sa zici ca se gasesc în Ungrovlahia manastiri supuse patriarhului de la Ierusalim, sau altui patriar … fiindca nici n-au fost vreodata, nici nu vor fi în Ungrovlahia manastiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie straina, si toate acestea se afla sub cârmuirea noastra”.

Niciodata, spune Iorga, unui patriarh nu I s-a vorbit de un mitropolit român în acesta forma. “Este una din cele mai splendide piese ale rezistentei pe care Biserica noastra a opus-o tuturor încercarilor”.

Strainul (Antim) s-a indentificat demult cu interesele patriei adoptive.

El este un “perfect asimilat”. Dupa sfârsitul de cosmar a-l lui Brâncoveanu, acuzat de întelegere cu puterile crestine, deci de hainie fata de împaratia otomana, domnia lui Stefan Cantacuzino (1714 – 1716) fu prielnica lui Antim Ivireanul, atasat dintotdeuna partidei cantacuzinesti, amestecata în disgratierea lui Brâncoveanu.

Însa dupa numai doi ani, ambitiosul nepot a-l stoinicului, cadea si el, cadeau împreuna capriciilor sinistre ale portii. Turcii nu mai aveau încredere în boierimea pamânteana.

Cu Nicolae Mavrocordat în Tara Româneasca începe epoca fanariota. Antim nu  are cum banui ce va urma si face imprudente care îi hotarasc viata.

Acest mavrocordat pe cât de erudit, pe atât de impulsiv si crud, nu va pregeta sa se descotoroseasca de un personaj incomod, caruia pâna la urma politica i-a fost fatala.

Un incident oarecare precipita evenimentele. Înspaimântat Mavrocordat fuge spre Dunare cautând un sprijin la raialele de pe acolo.

Antim nunumai ca nu-l urmeaza, numai decât pâna în satul Daia, dar daca relatarea lui Mitofan Grigoras, cronicarul este adevarata, mitropolitul îi declara acestui domnitor pe care nu-l iubeste ca de acum înainte Mavrocordat (omul turcilor) si Tara Româneasca nu mai au nimic comun.

Înca odata Ivireanul s-a pripit.

Totul fusese o alarma falsa, un simplu foc de paie si Mavrocordat turbat de furie si cu gând de razbunare, revine în Bucuresti decis sa pedepseasca crunt pe rasvratiti.

Furiei lui îi cade jertfa, cum era de prevazut si Antim Ivireanu care supus unor greu de suportat umilinte se vede obligat prin amenintari si silnicii sa renunte la înaltul rang bisericesc. Gramata patriarhala si sinodala emisa în august 1716 îl inculpa pe raul Antim în ton cu tenebroasele procese ale inchizitiei ca “Mag si participator la multe alte crime”.

Ivireanul este osandit în deosebi pentru faptul ca ar fi împins la revolutie si rascoala, ceea ce nu face decât sa-i puna în lumina patriotismul.

Era o samavolnicie. Actul de caterisire nu întrunea conditiile legiuite, fiind cu o formulare juritica, lovit de nulitate.

Aceste înscenari dezonorante îi urmeaza o alta, condamnarea al surghiun, îi manastirea Sf. Ecaterina din Sinai.

Catre sfârsitul lui septembrie 1716, turcii din escorta condusi de procletul mehmendar Colfescu, îl ucid pe nefericitul surghiunit, asvârlindu-i trupul macelarit în râul Tundja, un afluent a-l Maritei.

Ca si tineretea lui învaluita în neguri, moartea lui Antim se înfasoara, ca într-un giulgiu, într-o taina întunecata.

Del Chiaro informeaza ca omorul s-ar fi petrecut la Galiopole, lânga Dulcia. D. Fotino si Odobescu nu se îndoiau ca ramasitele celui asasinat au fost aruncate în Dunare.

O relatare în greceste întocmita în 1637 de N. Cusaclaul, indica Snagovul ca decor a-l tragediei.

S-a facut si supozitia ca sângeroasa crima a avut loc, potrivit stirilor dintr-un obscur Diario d’Ungheria, nu altundeva decât la curtea, unde neânduplecatul Mavrocordat l-ar fi dat pierzarii pe fostul sau mitropolit, de fata cu egumenii unor manastiri din tara.

Alti cercetatori sunt de parere ca râul Tundja a fost sa fie locul de veci a-l lui Antim, caruia i s-a harazit moarte de martir.

A fost un luptator pentru crestinatate si a murit ca mucenic a-l crestinatatii. În 1916 s-a propus canonizarea, iar în 1966 s-a obtinut reabilitarea lui Antim Ivireanu.

Parca presimtindu-si sfârsitul, la 24 aprilie 1713, mitropolitul chibzuind si la soarta ctitoriei sale, dicteza preotului Nicola o serie de importante Învataturi pentru asazamântul cinstitei Manastiri a Tuturor Sfintilor.

Este un fel de testament, completat la 15 martie 1716. Pe lânga alte dispozitii privind asezarea sfântului locas si “rânduiala milelor ce s-au hotarât sa se faca peste an la saraci si la lipsiti … si cele pentru învatatura copiilor si pentru vivliotica”.

Prevazatorul ctitor insista mai presus de orice sa nu fie manastirea supusa, sa fie “sloboda, nesupusa si nestapânita nici de domnul tarii, nici de arhiereul care va fi dupa vremi, nici de vreunul din boieri”.

Spiritul de independenta a-l lui Antim transpare în semetia lui mai limpede ca oricând.

Planurile edificiului împodobit în stilul brâncovenesc vor fi fost desenate de mitropolitul însusi.

Deasupra usii grele de stejar daltuita poate de Antim, strajuieste cioplita-n piatra emblema Ivireanului (un melc sub razele unei stele, într-o cununa de laur, cu alegorismul ei pluriinterpretabil).

Manastirea Tuturor Sfintilor se va numi biserica Antim. Aceasta adapostea o tipografie cu litere grecesti si românesti, de unde si porunca mitropolitului “sa aiba datorie tipograful sa învete mestesugul tipografiei, unul dupa altul pentru ca sa nu piara acest mestesug din tara”.

A fost în afara artei oratoriei, vocatia lui Antim, manifestata de-a lungul unui patrar de veac.

La Bucuresti (1691 – 1694, 1701 – 1705, 1715 – 1716), Snagov (1696 – 1701), Râmnic (1705 – 1707), Târgoviste (1709 – 1715), la Dumineca Tuturor Sfintilor (1716) a scos el însusi si a supravegheat aparitia a 64 de carti.

Dintre acestea 38 sunt lucrate mâna sa, ornate cu arabescuri, flori stilizate, viniete gratioase, gravuri în lemn, din care unele desigur îi apartin.

Sunt 30 de scrieri în greceste, 24 în româneste, prima fiind Psaltirea (1694), una în slavona, 5 slavo – române, 2 greco – arabe, una greco – româna, una în greceste, slavoneste si româneste. S-a mai semnalat un Acatist a-l Maicii Domnului (Snagov, 1898).

Patru lucrari (Chipurile Vechiului si Noului Testament, Învatatura prescurt pentru taina pocaintii, Învatatura bisericeasca, Capete de porunca), îl au ca autor pe Antim.

La 10 a adaugat prefete sau scrisori dedicatorii, la 5 precum Dosoftei, a compus versuri la Stema, încercându-si pana în stihuri emblematice, iar 6 cartulii le-a tradus din greceste (Molitvenic 1706, Octoih 1712, Liturghier 1713, Pilde filosofesti 1713, Catavasier 1714, Ceaslov 1715).

În acest deloc restrâns repertoriu o podere deosebita o retin cartile de aparare a ortodoxiei implicând subtile dezbateri teologice: Manual despre câteva nedumeniri si dezlegari 1697 de Ioan Cariofil, Marturisirea ortodoxa 1699, Carte sau lumina 1699 de Maxim Peloponezianul, Eortologhion 1701 si Învatatura dogmatica 1703 de Sevastos Chimenitul, Tomul bucuriei 1705 de Fotic, Panoplia dogmatica 1710 de Alexie Comnen.

Antim însusi în prefete si dedicatii gloseaza pe marginea unor carti tiparite.

Cu privilegiul sau charismatic, Antim Ivireanul cel mai de seama orator bisericesc la noi a dat prin didahiile sale straluciri literare elocventei sacre.