Adaugat la data: 2010-08-01
de catre: danutza
Numar pagini: 4
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 62.5 KB
Downloads: 2
Credite: 0

Din referat: 500 de ani de la trecerea în lumea celor drepti

500 de ani de la trecerea în lumea celor drepti  

Cel mai glorios Domnitor al poporului nostru, a fost Domn al Moldovei în perioada 1457-1504.

Cînd s-a urcat pe tron, Stefan a gasit tara pustiita si saracita, în special de invaziile a numeroase osti straine, dar si ravasita de haos si incertitudine, animozitati interne, crime si tradari.

În 47 de ani de domnie a reusit cu tact, însa uneori si cu cruzime, sa instaureze în tara ordinea si statornicia.

A fost un foarte bun gospodar, un iscusit diplomat, talentat conducator de osti si un desavîrsit strateg, impunînd Moldova ca o forta însemnata în spatiul Europei centrale si de sud-est.

Cetatile, palatele si curtile domnesti, bisericile si manastirile, cronicile, scrierile bisericesti, numeroase obiecte de arta ramase din acea epoca fac dovada ca Moldova lui Stefan cel Mare a avut si un valoros aport la tezaurul culturii europene si chiar mondiale.   

Exista zeci de portrete–caracterizari ale lui Stefan cel Mare, atît în scrieri strict istorice, cît si în creatii artistice cu caracter istoric.

Cronicarul Grigore Ureche (1590-1647) ne-a lasat se pare primul, în limba româna, un portret pe potriva al Domnitorului: „Fost-au acest Stefan Voda om nu mare de stat, mînios, si degraba varsa sînge nevinovat, de multe ori la ospete omoria fara judet. Dealtminterea era întreg la minte, nelenevos, si lucrul  sau stia sa-l acopere; si unde nu gîndeai, el acolo îl aflai.

La lucruri de razboaie mester; unde era nevoie însusi se vîria, ca vazîndu-l ai sai, sa nu îndarapteze. Si pentru aceea rar razboiu de nu biruia. Iar unde-l biruiau altii, nu perdea nadejdea; ca stiindu-se cazut jos se ridica deasupra biruitorilor.”

O caracterizare pe cît de plastica, pe atît de obiectiva, i-a facut marelui domnitor ilustrul istoric si carturar Nicolae Iorga (1871-1940): „Poporul românesc gasise în Stefan cel Mare cea mai curata si mai deplina icoana a sufletului sau: cinstit si harnic, rabdator fara sa uite si viteaz fara cruzime, strasnic la mînie si senin în iertare, raspicat si cu masura în grai, gospodar si iubitor al lucrurilor frumoase, fara nici o trufie în faptele sale”.  

Conform traditiei populare, s-ar fi nascut în anul 1437 (alte date -  1433, 1435, 1439 si chiar 1441/42), în satul Borzesti de pe rîul Trotus, unde si-a petrecut si copilaria, aflîndu-se în grija afectuoasa a mamei, Oltea Doamna, cunoscuta si ca Maria-Oltea, fiica de mari boieri munteni.

Era fiul lui Bogdan al II-lea si nepot al lui Alexandru cel Bun, din familia domneasca a Musatinilor (sau Musatestilor), întemeiata de Margareta-Musata, mama lui Petru I (1374-1392).

Musatinii erau înruditi cu neamul Basarabilor, care a dat un sir de domni Munteniei: Mircea cel Batrîn, Vlad Dracul, Vlad Tepes.

Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare ramîn cei mai remarcabili reprezentanti ai dinastiei Musatinilor, din care au iesit mai multi domnitori si alte figuri importante pentru politica si cultura noastra.

Primejduit de fratii sai, tatal, Bogdan al II-lea se refugiaza în Tara Româneasca. Este ajutat de Iancu de Hunedoara (1449-1451), cel mai însemnat voievod român al Transilvaniei, sa ocupe tronul  Moldovei.

La doua lupte pentru tron ale parintelui participa si Stefan, astea fiindu-i si primele lectii de arta militara. Dupa ce tatal îi este omorît miseleste (octombrie 1451), tînarul Stefan ia drumul pribegiei ca sa ajunga si el la curtea lui Iancu de Hunedoara.

Împreuna cu varul sau Vlad (Tepes) se maturizeaza sub obladuirea lui Iancu si ambii, Stefan  si Vlad, se pregatesc sa ia domnia principatelor de origine - Moldova, respectiv Muntenia.

În primavara lui 1457 îl aflam pe Stefan la curtea lui Vlad Tepes, care era deja de un an domn al Tarii Românesti. Vlad îi pune la dispozitie un corp de armata, cu care  Stefan se îndreapta spre Moldova.

I se alatura oameni din tara si la Dolhesti, pe Siret, învinge oastea lui Petru Aron, care îi iesise în cale pentru a-i opri înaintarea spre cetatea de scaun, Suceava.. În aprilie 1457 este uns ca domn al Tarii Moldovei, de catre mitropolitul Teoctist, lînga Suceava, pe o cîmpie numita în popor „Direptate”.

Instalat pe tron,  Stefan consimte sa plateasca tribut Portii Otomane, astfel amînînd lupta cu turcii pentru 18 ani (1457-1475), rastimp în care consolideaza Moldova, iar în plan extern încheie o serie de aliante favorabile Moldovei, care demonstreaza si o foarte buna orientare în situatia politica a timpului, si nu numai în zona balcanica, ci si într-o buna parte din Europa si din Asia.

Astfel, a încheiat aliante cu doi puternici suverani ai acelei epoci: Matei Corvin al Ungariei si Cazimir al IV-lea al Poloniei. Stabileste raporturi cu Papa de la Roma, dogele Venetiei, ducele Lituaniei, printul Moraviei, tarul Rusiei, sahul Persiei s. a.

Unele relatii erau întarite prin acte de înrudire: bunaoara prin cuscrul sau, tarul rus Ivan al III-lea, a încheiat o alianta greu de realizat pe atunci pentru suveranii europeni - cu Mengli Ghirei, hanul Crimeii.

A facut tot posibilul ca sa aiba domni prieteni în Tara Româneasca si conducatori loiali în Transilvania anexata Ungariei, pentru care a purtat si razboaie cu unii domni munteni si s-a dedat unor incursiuni pe pamînturile ardelene.

În 1473 Stefan a rupt dependenta Moldovei de Poarta Otomana, scotînd, totodata, si Tara Româneasca de sub dominatia turceasca si îndreptînd-o în lupta comuna împotriva invadatorilor din Orient.

În ciuda multiplelor dovezi ale promovarii unei politici pasnice, Stefan cel Mare a avut parte, totusi, de numeroase razboaie: conform traditiei populare si chiar aprecierii unor cronicari – „cîti ani a domnit, atîtea razboaie a dus” (deci, 47).

Potrivit estimarilor facute de istoricii moderni, Stefan cel Mare a fost antrenat în  circa 40 de razboaie/conflicte armate, din majoritatea iesind victorios.

Dintre cele mai mari razboaie, în care domnul moldovean si-a aratat iscusinta de comandant si strateg, amintim: recucerirea Chiliei de la unguri si munteni (1465), batalia cu Matei Corvin al ungurilor, la Baia (1467), respingerea invaziei tatarilor la Lipnic, pe Nistru (1470), batalia cu uriasa armata a sultanului turc Soliman, la Podul Înalt, lînga Vaslui (10 ianuarie 1475),  alt razboi victorios cu turcii, la Scheia (1486), batalia din Codrul Cosminului împotriva polonezilor condusi de regele Ioan Albert (26 octombrie 1497) s. a.

Credinta populara conform careia „cîte razboaie a avut Stefan, tot atîtea biruinte a avut” nu este chiar lipsita de temei. Uneori, aflat pe cîmpul de lupta în fata unui inamic mai numeros si mai bine înarmat, marele domn „a putut transforma înfrîngerea în victorie”.

Este si cazul bataliei de la Razboieni (Valea Alba), din vara anului 1476.

Turcii au trecut Dunarea cu o armata de peste 100.000 de ostasi, carora li se adaugau flota otomana, regimente tataresti, unguresti si morave.

Asezata într-o fortificatie facuta în graba din trunchiuri de copac, oastea moldoveana a luptat, dupa observatia cronicarului polon Jan Dlugosz, „în cel mai vitejesc chip”, dar disproportia de forte si-a spus cuvîntul – Stefan cel Mare avea numai vreo 10.000 de luptatori.

„Si au cazut acolo vitejii cei mai buni”, afirma un cronicar moldovean, însa domnul, cu o parte din curtenii sai, au scapat vii si nevatamati.

Prin retragerea ostenilor lui Stefan în cetati si apararea cu îndîrjire a acestora, planurile lui Mahomed al II-lea au fost zadarnicite.

Turcii au incendiat Suceava, au ars si pustiit multe alte asezari, dar nu le-au putut cuceri si Stefan a ramas în continuare domnitor, iar tara sa – independenta.

Talentul de strateg militar al lui Stefan cel Mare a fost observat si prezentat amanuntit de cronicari si diplomati din epoca, fiind surprins cu deosebit har scriitoricesc, cu  mîndrie si afectiune de catre Ion Neculce (1672-1745), în culegerea de legende istorice O sama de cuvinte.

Însusi domnul recunostea ca pe o înfrîngere, pierderea, în 1484, a cetatilor Chilia si Cetatea Alba, ambele de o mare importanta strategica si economica, considerate de Stefan cel Mare ca „fiind Moldova toata” si ca prin ele Moldova era „un zid” la care se opreau invadatorii asiatici ce jinduiau Europa.

Acest adevar a fost calcat brutal în picioare peste secole, cînd Rusia sovietica a daruit Ucrainei, în august 1940, sudul Basarabiei cu Chilia si Cetatea Alba, ca si o parte din nordul Moldovei, lui Stefan, cu cetatea Hotin, cu Cernautii, Codrii Cosminului...

Fiind un aprig si viteaz aparator al Moldovei Stefan cel Mare a întreprins unele incursiuni peste hotarele ei.

E vorba de expeditiile sale pe alte pamînturi românesti pe care Stefan cel Mare le considera, neîndoios, „aceleasi, ca si Moldova”  - o dovada în plus ca pe atunci nu se punea la îndoiala identitatea româneasca de la Nistru pîna la Tisa, de la Marea Neagra si pîna la hotarele cu bulgarii si sîrbii.

Cronicile timpului au înregistrat incursiuni ale lui Stefan în Transilvania (1468, 1469 s. a.) si în Muntenia (1470, 1473 etc.) – cu scopul de a pune pe tronul valah domni fideli Moldovei în lupta împotriva turcilor.

În ultimii ani de domnie, Stefan cel Mare a facut incursiuni în Podolia si Pocutia (1492, dupa 1497), instalînd în aceste provincii polone (ce-i drept, cu populatie amestecata, formata din slavi si din români) posturi vamale moldovenesti.

Abia în 1492 Stefan, izolat total în plan extern, în schimbul neamestecului în treburile interne ale Moldovei, a acceptat sa plateasca tribut Imperiului Otoman, consolidat mult prin venirea la putere a sultanului Baiazid al II-lea.

În ragazul nu prea mare dintre razboaie, Stefan cel Mare a facut mult pentru consolidarea tarii în plan militar, pentru refacerea economiei si asezarea societatii.

Contribuie la dezvoltarea comertului în tara: controleaza marile drumuri comerciale si orasele ce s-au dezvoltat de-a lungul lor, organizeaza sistemul vamal, acorda privilegii negustorilor autohtoni, dar si celor din doua mari centre comerciale din vecinatate – Brasov (Transilvania) si Lvov (Polonia).

Consolideaza autoritatea centrala, a domnului, împotriva boierimii, prin limitarea posibilitatilor de acaparare a pamînturilor de catre boierime. Doneaza mosii micilor boieri, taranilor liberi (razesilor), tîrgovetilor, ostasilor care s-au evidentiat în lupte.

E de mentionat ca pe cît de bun a fost cu ostasii credinciosi si viteji, pe atît de necrutator a fost Stefan cel Mare cu lasii si tradatorii. De ex., dupa batalia de la Baia, împotriva regelui Matei Corvin al Ungariei,  care ar fi fost o victorie deplina a lui Stefan cel Mare de nu era tradarea unui grup de boieri, domnitorul „puse sa-i decapiteze pe 24 de mari boieri, printre care si pe marele vornic Crasnes, în timp ce vreo 40 de boieri mai mici fura trasi în teapa”.

Favorizînd categoriile sociale fidele domnului, consolideaza armata.

Astfel, cetele formate de marii boieri sînt înlocuite prin unitati de cavalerie ale micii boierimi si ale razesilor; a dotat armata în spiritul exigentelor contemporane (de ex., a utilizat cu maiestrie artileria).

A acordat o atentie sporita cetatilor în apararea tarii, reparîndu-le, întarindu-le sau zidindu-le pe loc gol.

De numele lui Stefan cel Mare sînt legate perioade de glorie ale cetatilor Suceava, Neamt, Roman, Hotin, Soroca, Chilia, Cetatea Alba, Orhei s. a.

Este extrem de valoroasa contributia lui Stefan cel Mare la propasirea spirituala a Moldovei.

Fiind sincer si infinit atasat credintei crestine, a luptat împotriva invadatorilor turci si tatari sub semnul Crucii lui Cristos, Moldova fiind considerata atunci, pe buna dreptate, Poarta Crestinatatii.

Nu întîmplator Papa de la Roma Sixt al IV-lea, elogiindu-l pentru victoria repurtata împotriva otomanilor în batalia de la Podul Înalt (1475), l-a calificat pe Stefan cel Mare drept „Athletus Christi” - „Atlet al lui Cristos”.

Conform traditiei populare, dar si potrivit marturiilor lasate de cronicari si diplomati din acea epoca, dupa fiecare batalie Stefan cel Mare zidea cîte o biserica sau o manastire.

Marelui domnitor crestin i se atribuie ctitorirea a 44 de lacasuri sfinte, cu certitudine însa, este legata de numele lui Stefan, aparitia pe harta Moldovei a 32 de biserici si manastiri.

Dintre acestea, cele mai  valoroase (ca opera de arta si ca prestigiu în rîndul credinciosilor) sînt: Putna, Voronet, cu exceptionale fresce, Bistrita, Tazlau, Horodnicul etc.; a ridicat lacasuri noi la Iasi, Suceava, Vaslui, Piatra Neamt, Baia, Chilia, în localitatile rurale Raboieni, Reuseni, Cotnari, în satul copilariei sale Borzesti si, dupa toate probabilitatile – la Capriana din inima Basarabiei.

În semnul unirii dintre români, pentru care a militat continuu, Stefan a ctitorit o biserica la Rîmnicu Sarat, în Muntenia, precum si bisericile de la Vad si Feleac, devenite ulterior centre ale ortodoxiei în Transilvania.

Este întemeietorul Episcopiei de Radauti în Moldova si al celei a Vadului, din Transilvania. A facut însemnate danii centrului monastic de la Muntele Athos din Grecia, contribuind la refacerea manastirii Zografu de acolo.

Ca o marturie a stralucitei domnii a lui Stefan cel Mare au ramas curtile si palatele domnesti de la Suceava, Iasi, Husi, Vaslui, Hîrlau, Piatra Neamt s. a. 

În timpul domniei sale s-a impus „stilul moldovenesc” în arhitectura, au cunoscut o deosebita înflorire genuri de arta precum fresca, miniatura si caligrafia.

În aceasta epoca s-au scris primele letopisete autohtone -  Analele de la Putna, initiate în 1473, sub îndrumarea mitropolitului Teoctist.

În aceste cronici ale domniei adeseori se  relata istoria neamului de la aparitia primelor formatiuni statale pe pamînturile românesti, uneori autorii facînd incursiuni pîna la stramosii nostri daci si romani.

Cancelaria lui Stefan cel Mare a emis circa 450 de documente, atît în limba slavona, cît si în greaca, latina, polona.

Multe din aceste acte domnesti, de o deosebita valoare istorica si culturala, au fost dictate de însusi Stefan cel Mare, astfel ca pot fi considerate scrieri ale sale.

Familia lui Stefan cel Mare a fost deosebit de numeroasa. Prima sotie, Eudochia de Kiev (cu care s-a casatorit la 5 iulie 1463) i-a nascut doi feciori, Alexandru si Petru, si o fiica, Elena, fiul cel mai mare, Alexandru, fiind favoritul domnitorului.

Casatorit cu Maria din neamul Paleologilor  bizantini si al Asanestilor bulgaro-români, Alexandru, devenit voievod de Bacau, s-a implicat energic în politica interna si externa promovata de tatal sau.

Stefan l-a vrut urmas al sau pe tron, dar moartea prematura a lui Alexandru a împiedicat împlinirea acestei dorinte. Fiul Petru a murit de mic, iar Elena, casatorindu-se cu tareviciul rus Ivan,  a avut la Moscova un destin tragic, cazînd victima  a intrigilor de la curtea rusa.

A doua sotie, Maria de Mangop, cu care s-a casatorit în 1472, era din neamul stapînitorilor cetatii Mangop din Crimeea.

I-a nascut doi baieti: Ilie si Bogdan.  Dupa moartea Mariei, în 1478, Stefan ia în casatorie pe Maria Voichita, fiica domnitorului muntean Radu cel Frumos, care era fratele lui Vlad Tepes si fiu al lui Vlad Dracul.

Maria-Voichita l-a nascut pe Bogdan, ajuns domn al Moldovei dupa moartea lui Stefan cel Mare – s-a aflat pe tronul tarii din 1504 pîna în 1517.

Bogdan a avut doua surori: Ana, moarta de timpuriu, si Maria, casatorita cu un print polon, din faimosul neam Wisniowecki. Fiu natural al lui Stefan a fost si Petru, copilul Mariei Rares din Hîrlau. Petru Rares a domnit în doua rînduri: 1527-1538 si 1541-1546.

La începutul sec. XVI starea sanatatii lui Stefan cel Mare s-a agravat mult, inclusiv din cauza unei rani la picior, ranit fiind în timpul bataliei nereusite pentru cetatea  Chilia, în 1462. S-a stins din viata la 2 iulie 1504, într-o zi de marti, la ora patru dupa amiaza.

A fost înmormîntat cu mult fast, întregul popor tinînd un sincer si îndelung doliu.

Locul de vesnica odihna a fost ales în ctitoria sa, manastirea Putna, devenita de-a lungul secolelor loc de pelerinaj al tuturor românilor si de pioasa închinare a lor memoriei marelui domnitor. 

Cu limba de moarte, Stefan cel Mare a dispus ca Moldova, secatuita si pustiita de razboaie, cu o populatie obosita si hartuita de invadatori, sa fie „închinata” unei mari puteri straine, dînd de înteles ca ar fi preferabila supusenia otomana, deoarece turcii pareau a fi mai putin hrapareti decît unii vecini crestini.

Lui Stefan cel Mare îi sînt atribuite aceste spuse testamentare: „...Moldova n-a fost a stramosilor mei, n-a fost a mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri s-a urmasilor urmasilor vostri în veacul vecilor...” (dupa Barbu Stefanescu Delavrancea, drama Apus de soare). 

Înca în timpul vietii, Stefan era numit în popor „cel Mare”. Dupa cum observa celebrul istoric A. D. Xenopol:

  „Unul singur din bogatul, preabogatul sirag de domni ai tarilor române, poarta numele de Mare si acesta este Stefan, caci întotdeauna bunul-simt al popoarelor le-a ferit de a darui acest titlu înaltator, fara rost si fara cadere, si ele le-au pastrat numai pentru adevaratele marimi pe care simtul cel sanatos al popoarelor le-a recunoscut, cînd le-a vazut rasarind în cîmpul istoriei”.

Concomitent, lui Stefan cel Mare, aparator al crestinatatii si generos ctitor de lacasuri sfinte, i s-a mai atribuit calificativul „cel Sfînt”. La 2 iulie 1992 Biserica Ortodoxa Româna l-a canonizat la Putna, trecîndu-l pe Stefan cel Mare si Sfînt în lista sfintilor neamului românesc.  

Fiind de buna seama cel mai iubit fiu al neamului, poporul a compus despre Stefan cel Mare un numar impresionant de legende, balade, cîntece.

Marii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, precum si Dimitrie Cantemir, alti ilustri carturari moldoveni, munteni, ardeleni si straini i-au dedicat pagini memorabile, emotionante.

Figura mareata a slavitului domn ocupa un loc însemnat în creatia artistica a multor scriitori români de seama (V. Alecsandri, D. Bolintineanu, C. Negruzzi, B. Stefanescu Delavrancea, B. P. Hasdeu, M. Eminescu, M. Sadoveanu, Lidia Istrati, Ion Druta s. a.).

Chipul, caracterul, viata, faptele si epoca lui Stefan cel Mare si Sfînt au constituit obiectul cercetarii celor mai importanti istorici si culturologi români, genialul Nicolae Iorga oferindu-ne un model de investigatie minutioasa, profunda si, totodata, plina de afectiune pentru acest stralucit erou al istoriei nationale.