Adaugat la data: 2010-08-01
de catre: danutza
Numar pagini: 10
Tip document: .doc
Nivel: Liceu
Dimensiune: 85.0 KB
Downloads: 2
Credite: 0

Din referat: 1 Decembrie 1918 - proclamarea Marii Uniri Nationale

1 Decembrie 1918-proclamarea Marii Uniri Nationale

De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotarârea Adunarii Nationale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – si pâna în timpul de fata, fiecare cetatean al României întrgite a avut prilej sa asculte ori sa citeasca diferite lamuriri cu privire la felul cum s-a înfaptuit Unirea aceasta si la temeiurile care îi garanteaza trainicia.

Nu erau însa si nu sunt toate lamuririle izvorâte dintr-o cunostinta deplina a împrejurarilor, nici dintr-o neprihanita iubire a adevarului istoric.

Unii din cei ce le dau, mai ales strainii care nu au vazut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmaresc scopul de a înfatisa Unirea aceasta în asa fel încât sa trezeasca în sufletul celor slabi de înger îndoiala, spunând ca ea nu ar putea sa fie trainica sau ca nu ar fi izbânda neîndoielnica a vredniciei neamului românesc.

Se întâmpla sa auzim câteodata astfel de pareri nu numai din partea strainilor, cu gânduri potrivnice, ci si din partea unor români care – desi socotiti ca oameni de isprava si buni patrioti – nu-si vor fi luat osteneala sa cugete mai îndelung si mai patrunzator, înainte de a fi rostit pareri putin lamurite cu privire la temeiurile Unirii national-politice a tuturor românilor.

Unirea national-politica, de la anul 1918, nu se cuvine sa fie înfatisata, nici macar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea si simpatia lumii civilizate, nici ca o alcatuire întâmplatoare, rasarita din greselile dusmanilor de veacuri.

Chiar daca asemenea greseli nu s-ar fi savârsit niciodata împotriva românilor subjugati de-a lungul veacurilor de stapânire ungureasca, austriaca sau ruseasca, stapânirile acestea nedrepte ar fi trebuit sa se dezumfle si micsoreze îndata ce dreptul tuturor popoarelor de a-si croi soarta dupa buna lor pricepere a izbutit a se înalta la treapta de putere hotarâtoare în noua întocmire a asezamântului de pace europeana.

De aceea, Unirea românilor trebuie înfatisata totdeauna – potrivit adevarului – ca urmarea fireasca a unei pregatiri istorice de sute de ani, în cursul carora acest popor de eroi si de mucenici a izbutit   sa-si apere cu uimitoare staruinta „ saracia si nevoile si neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),ramânând împotriva, tuturor navalirilor barbare si vremelnicelor stapâniri straine, în cea mai strânsa legatura cu pamântul stramosesc în care, ca într-un liman de mântuire, si-a putut adaposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.

Astfel, statul român, întregit în forma lui de astazi, trebuie pretuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci si nezguduite în alcatuirea geografica a pamântului stramosesc, în firea poporului român si în trainicia lui nepilduita, în legaturile lui sufletesti întarite prin unitatea aceluiasi grai, aceleiasi credinte, acelorasi datini si obiceiuri, în asemanarea nedesmintita a întocmirilor si asezamintelor mostenite din batrâni si, mai presus de toate, în puterea morala a constiintei nationale, fara de care ar fi subrede si nesigure toate celelalte temeiuri.

Sa cercetam, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte si toate laolalta pentru a întari cladirea de unire national-politica a românilor.

În vara anului 1914, dupa ce arhiducele Francisc Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreuna cu sotia sa Sofia de Chotek, de catre studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit razboiul cel mare, zis razboiul mondial. Sufletul românilor subjugati din Transilvania, Bucovina si Basarabia se zbatea cumplit între temeri grele si frumoase nadejdi de izbavire.

Multi erau îngroziti de gândul ca vor fi siliti sa lupte sub steaguri straine, împotriva fratilor de acelasi sânge si aceeasi credinta.

Se mângâiau însa cu nadejdea ca nu vor putea fi spulberate în desert toate jertfele si suferintele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va rascumpara, în sfârsit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.

În mintea si inima tuturor încoltise presimtirea ca razboiul acesta va face sa rasara si pentru  ei soarele dreptatii.

Celor încinsi în hora de moarte a înfricosatului razboi le venea câte un cuvânt de îmbarbatare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul „Neamul Românesc": „Sa fiti voiosi aceia, care în strigate de comanda straina sub steag strain muriti! Undeva un alt steag se ridica în masura, în care voi va cheltuiti vitejia, va dati sângele vostru tânar.

El se ridica tot mai înalt, tot mai larg, saltat în sus si rasfirat de fiecare silinta deznadajduita a puterii voastre, care se stânge.

Si sa stiti ca urmasii vostri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în nestiinta, în durere si în întuneric voi l-ati înaltat, desfasurat si sfintit, vor fi toti împreuna!".

Regele Carol, ca domnitor constitutional, a tinut sa cunoasca în împrejurarile grele de atunci parerea celor mai încercati sfetnici ai sai, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914.

Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român care, în articolul 2, spunea lamurit: „Daca România ar fi atacata, fara vreo provocare din partea sa, Austro-Ungaria este obligata a-i da în timp util ajutor si asistenta împotriva agresorului.

Daca Austro-Ungaria ar fi atacata în împrejurari asemanatoare din vreo parte a statelor vecine cu România, obligatia de a sari în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma".

Din cuprinsul acestui articol se vedea ca România nu putea fi îndatorata la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacata din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei.

La 4/17 august 1916 tratatul de alianta între România, de o parte, Franta, Marea Britanie, Italia si Rusia.

De alta parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega sa atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate în „Întelegerea cordiala" garantau în schimb integritatea teritoriala a Regatului Român, recunoscându-i totodata dreptul sa-si alipeasca, la sfârsitul razboiului, toate tinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare si fagaduind sa nu încheie pace separata, nici pace generala decât împreuna si în acelasi timp.

Cu 10 zile în urma, în consiliul de Coroana, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, seful guvernului Ion I. C. Bratianu propunea ca România sa declare razboi Austro-Ungariei, aratând ca are datoria morala sa faca pasul acesta, chiar daca s-ar întâmpla sa ramâna învinsa.

Dupa astfel de pregatiri si de hotarâri, în ziua de 15/28 august 1916 a început razboiul pentru dezrobirea românilor subjugati.

Nespus de grea a fost situatia armatei române, chiar de la început slab sprijinita, iar mai târziu tradata de rusi, împinsa la lupte inegale pe frontul de sud împotriva bulgarilor aliati cu germanii si cu turcii, pe cel de nord împotriva maghiarilor, austriecilor si germanilor, iar la sfârsit pe frontul de rasarit împotriva rusilor.

Trei luni de zile au luptat vitejeste, înaintând cu repeziciune uimitoare în Transilvania si în Banat. Dupa înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu si Neajlov, a fost însa nevoita a se retrage spre Moldova, lasând capitala si doua treimi din pamântul tarii sub ocupatia dusmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, tara si poporul, fara nici o crutare.

Se împlinisera 317 ani de când ostenii lui Mihai Viteazul, porniti pe aceeasi cale a dezrobirii, încununara la început cu biruinte fulgeratoare înaintarea pe care o pândea la scurta trecere de vreme înfrângerea de la Miraslau si uciderea eroului pe câmpia de la Turda.

De asta data, însa cursul istoriei avea sa fie tocmai dimpotriva: pomenitele înfrângeri ale armatei române, asupra careia tabarâsera cele mai otelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare si turcesti, urmau sa fie preschimbate, în timpul celor trei ani de suferinta si de jertfe nepregetate ale razboiului, într-o stralucita izbânda, dintr-odata cu biruinta hotarâtoare a Marilor Aliati asupra Puterilor Centrale.

Regele Ferdinand a ramas neclintit în vârtejul celor mai grele încercari, fara a fi sovait o clipa si fara a-i fi parut rau de pasul facut pentru întregirea national-politica a României. 

Raposatul membru al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale câteva cuvinte pline de înteles, auzite din însusi glasul Regelui Ferdinand.

Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindca ele dau putinta sa se înteleaga lupta cumplita a unui suflet, care se destainuia destul de rar.

„În trista dimineata – scrie de Flers – când trupele austro-germane, victorioase pe Arges, intrau în Bucuresti, îl revad pe Regele Ferdinand în pragul primariei din Buzau cum se îndreapta spre unul din ofiterii nostri si-l aud: << Colonele, ai sa te întâlnesti cu generalul Berthlot? >> Da, Sire! - << Ei bine!

Spune-i, te rog, ca nu regret nimic si ca încrederea mea ramâne neschimbata!>> - Cele mai grozave nenorociri: înfrângerea, molima si foametea nu izbutira sa doboare hotarârea Regelui, nici sa-i insufle vreo parere de rau.

- Vedeti, binevoi regele sa-mi spuna, în cele mai triste zile, oricât ar fi de grele încercarile pe care le înduram, tot ce am facut – auziti-ma bine – as face din nou.

Statusem pe gânduri întâi, nu zarisem o vreme care era adevarata, graua mea datorie, dar când m-am convins ca România, fiind de rasa si de chemare latina, îsi are locul alaturi de Puterile Întelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aseze lânga aceste popoare, ca ne nesocotind aceasta chemare, ea ar deveni din nou ceea ce fusese timp îndelungat, vasala altei puteri si ca ar renunta la ceea ce constituie mai presus de toate mândria si nobletea unei tari, independenta ei – atunci am gasit un mare sprijin, fiindca vedeam cu siguranta drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate… Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate!…"

Astfel a vorbit si a lucrat Regele Ferdinand, izbutind atât în cursul razboiului, cât si în alte împrejurari zbucimate, la toate raspântiile mari ale vietii, sa puna datoria sa de Suveran mai presus de orice alta socotinta.

Aceasta va face ca personalitatea lui sa traiasca în amintirea poporului român înfasurata în aureola unui mucenic al datoriei.

Credinta crestina din care izvoraste porunca împlinirii datoriei în orice împrejurare, cu orice jertfe – este trasatura de capetenie pentru întreaga faptura sufleteasca a Regelui Ferdinand.

Aceasta l-a îndemnat sa nu dea nici o clipa uitarii fagaduinta ce facuse la sfârsitul lui septembrie 1914 înaintea Reprezentantei nationale ca va fi bun român.

Si tot în credinta aceasta, de care era strabatuta întelepciunea lui regala a aflat izvorul tariei nebiruite, care l-a ajutat sa se învinga adeseori pe sine, ca sa poata învinge la vreme de nevoie si pe altii, oricât de puternici si numerosi dusmanii-ar fi fost acesti altii lui sau tarii, pentru a carei întregire n-a stat la îndoiala sa aduca întreaga jertfa fiintei sale sufletesti.

Armata înfrângerii din toamna anului 1916 s-a schimbat în armata biruintei din vara anului urmator, când un martor nepartinitor ca generalul Monkéwitz, seful statului major al Armatei a IV-a rusesti, putea face marturisirea ca armata româna reorganizata era însufletita de un maret avânt razboinic, ofiteri si soldati asteptând cu nerabdare batalia, spre a se razbuna de înfrângerile din 1916 si spre a dezrobi teritoriul cotropit.

Opera de refacere a armatei române s-a încheiat cu cea dintâi manifestarea unitatii nationale depline, când prizonierii transilvaneni si bucovineni din prinsoarea ruseasca, înrolati în batalioane de voluntari, sosira Iasi spre a se înfrati cu trupele române si a porni împreuna la lupta eroica.

Cu toate nenorocirile din toamna si iarna anului 1916, sufletul multimii si-a pastrat neatinsa puterea si curatenia.

Si în retragerea din Moldova, ca si pe câmpul de batalie, ostasul român a dat dovada celei mai neînfricate împotriviri, fiind în stare sa îndure cu seninatate toate lipsurile, sa înfrunte orice primejdie, fara a se revolta, ca tovarasul sau rus, contra celor din adapostul cartierelor, pe care se multumea doar sa-i atinga cu pleasna ironiei în forma de cântec: „Noi suferim amputatii / Iar ei iau decoratii…".

Cinstea si patriotismul soldatilor simpli a fost în stare sa zadarniceasca urmarile tradarii savârsite de colonelul Sturza, care sa fie primite în garzile din Transilvania, dar i s-a raspuns ca sub steag românesc nu este loc pentru tradatori.

Pentru primavara anului 1917 fusese planuita ofensiva contra Puterilor Centrale pe întreg frontul ruso-român. Izbucnirea revolutiei rusesti, în martie, a zadarnicit însa împlinirea acestui plan de la care armata româna, refacuta, astepta cu nezdruncinata încredere în puterile sale, victoria hotarâtoare.

Situatia ce i s-a creat prin tradarea, recunoscuta oficial, a armatei rusesti era fara asemanare în istoria razboaielor. Cu toate aceste, românii au luptat cu vitejie uimitoare, atât în ofensiva victorioasa de la Marasti, cât si în defensiva neuitata de la Marasesti si Oituz, în vreme ce rusii, demoralizati, paraseau frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furis contra fostilor tovarasi de lupta.

La Marasti, armata româna, care trecuse timp de 11 luni prin o multime de lovituri grele, s-a ridicat deodata la  culmea vitejiei, masurându-se cu cele mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare pâna atunci, si izbutind a le înfrânge si pune pe fuga, cum nu au mai fost fugarite trupele germane în nici un punct al teatrului de lupta, în cursul razboiului mondial.

În seara zilei de 6 august 1917, când rusii la Marasesti paraseau frontul, înspaimântati de violentul atac al trupelor feldmarsalului prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costesti se întâlneau cu românii, hotarâti la suprema jertfa pentru a smulge biruinta.

Fara a se lasa o clipa macar abatuti de spaima retragerii rusesti, ei alergau spre front si, ca sa poata sosi mai repede în linia de foc, se vazura nevoiti a-si face cu mitraliera loc printre rusii care fugeau în neorânduiala.

Astfel s-a întâmplat ca batalia pe care germanii o începusera la Marasesti împotriva rusilor, o sfârsisera pe acelasi front într-o dramatica încaierare cu românii.

Generalul german von Morgen arata în memoriile sale ca „împotrivirea românilor a fost neobisnuit de dârza si s-a aratat prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de lupta. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele".

Iar Hans Carossa scrie în amintirile sale de razboi: „Ai nostri vorbesc cu admiratie de dispretul de moarte cu care lupta românii: ori de câte ori se pregateste un atac, soldatii se reped ca nebunii".

Campania din vara anului 1917, cu durata ei de 50 de zile, a adus numeroase dovezi de simtul de jertfa si datorie al armatei române care, luptând în împrejurari si cu mijloace deopotriva, nu erau întru nimic mai prejos decât oricare armata.

Pe frontul din Moldova a cazut si eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) si profesorul de istorie, bucovineanul Ioan Gramada, strapuns de doua gloante în batalia de la Ciresoaia (9 – 11 septembrie).

Procesul de destramare al armatei rusesti nu a mai putut fi oprit dupa izbucnirea revolutiei bolsevice de la Petrograd, cu dualitatea Lenin-Trotzki în frunte (7 noiembrie 1917). Ostilitatile fura întrerupte pe frontul Siretului, ca si pe celelalte fronturi ale rusilor.

Generalul Scerbacew se vazu silit sa încheie armistitiul de la Focsani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit însa cu mânie de armata româna, nevoita sa lase armele „nu înfrânta de dusmani, ci tradata de aliati".

Întinsul imperiu al Romanovilor, cladit cu sabia si mentinut cu cnutul, începuse a se risipi în bucati. În Basarabia, Sfatul Tarii, alcatuit din 84 de români si 36 de reprezentanti ai minoritatilor etnice, a proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica democratica moldoveneasca.

Opera de nationalizare culturala a Basarabiei a fost ajutata de ardelenii si bucovinenii pribegi – „adevarati misionari ai românismului peste Prut, unde, la 24 ianuarie 1918, s-a proclamat Republica moldoveneasca independenta.

Cu trei zile mai târziu armata româna, chemata în Basarabia s-o apere contra bolsevicilor, a intrat în Chisinau si, dupa câteva ciocniri, a izbutit a curata provincia aceasta de resturile armatei rusesti, ajungând pâna la începutul lui martie sa ia în primire si Cetatea Alba.

Bucovina s-a unit cu România la 28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a întors cu întreaga-i suita la Bucuresti în ziua de 1 decembrie, când românii din Transilvania si Banat proclamau, cu nespusa însufletire, în Adunarea Nationala de la Alba Iulia, unirea pe veci cu patria mama.

Italianul Mazzini prorocise românilor, înca dinainte de 1848, ca nu vor izbuti sa-si cucereasca neatârnarea, libertatea si dreptatea, decât dupa ce vor fi cazut tarul Rusiei si împaratul Austriei.

Sfârsitul razboiului mondial a adus împrejurarile de neaparata trebuinta pentru împlinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de cele mai îndraznete sperante ce ar fi putut nutri Regele Ferdinand în clipa când România si-a început razboiul de întregire nationala.

Proclamatia regala nu putea sa aminteasca atunci nici un singur cuvânt despre Basarabia îngenuncheata sub stapânirea tarului rusesc.

Scopul razboiului era hotarât numai în aceste cuvinte: „sa scapam de sub stapânirea straina pe fratii nostri de peste munti si din plaiurile Bucovinei, unde Stefan cel Mare doarme somnul de veci".

Sprijinindu-si România, în acest razboi de întregire nationala, actiunea diplomatica si militara pe alianta ce se încheiase cu Franta, Anglia, Italia si Rusia, era firesc sa-si aiba ca scop marturisit numai dezrobirea provinciilor românesti înglobate în veacurile al XVII – lea si al XVIII – lea sub pajura cu doua capete al monarhiei habsburgice.